Adrian Alui Gheorghe/ Bref editorial/ Ion Toma Ionescu – „Ceară şi miere” (Editura Grinta, 2017) / Maria Bonea – „Întărind zidul speranţei” (Editura Inspirescu, 2017) / Ion Ţoanţă – „Rezervaţia de himere” (Editura Eikon, 2017) / Daniela Ouatu – „Fantasmele versului rău”, Editura „Timpul”, 2017.
Cronici literare
Adrian Alui Gheorghe
septembrie 4, 2017
0

Ion Toma Ionescu – „Ceară şi miere”  (Editura Grinta,

  Cartea lui Ion Toma Ionescu, „Ceară şi miere”, are şi un subtitlu, „astăzi scriu despre patrie”, o posibilă grilă (sau pistă) de lectură pentru cititorul derutat de azi (şi de oricînd). Urmînd altei cărţi de poezie excelentă, „Argintarium” (Editura ArtCreativ), apărută în anul 2016, noul volum este unul pregnant, cu multe secvenţe antologice. Reţin deocamdată „o secvenţă” din carte, cu menţiunea că asupra poeziei lui Ion Toma Ionescu vom reveni: „în cartea în care scriu eu/ ninge tot timpul/ caligrafiez cu acribie/ literele albe/ zăpada iese din pagini/ abia de mai disting marginile// continui să scriu/ ca şi cum mi-aş tivi sufletul/ dar în noaptea asta/ s-a întîmplat un miracol/ firul de ceară alb din literele mele/ s-a împletit/ cu un fir de mătase de miere// şi să se întregească minunea/ pe covor au nins/ petale roşii/ de trandafiri” (ceară şi miere, 2). Vorba lui Al. Cistelecan, Ion Toma Ionescu „scrie cum îi vine”, mizând în continuare pe un lucru care a scos poezia din rîndul lucrurilor comune: inspiraţia. De reţinut şi de comentat de asemenea, la Ion Toma Ionescu, romanul „Guşterele”, o bijuterie epică care aminteşte, de ce nu, de proza „cinematografică” a lui Guilliermo Arriaga.

Maria Bonea – „Întărind zidul speranţei” (Editura Inspirescu,

     Beneficiind de o generoază prezentare a lui Ioan-Pavel Azap, poezia sătmărencei  Mariei Bonea este una de notaţie, graţioasă, didactică adeseori, ceea ce desconspiră vocaţia de om al catedrei timp de o viaţă. Iată ce spune, de altfel, Ioan-Pavel Azap: „Delicată şi aparent fragilă, poezia inclusă în volumul de faţă seduce cu discreţie mizând nu pe spectaculozitate formală, nici pe radicalismul enunţului, ci pe o discreţie a demersului liric ce atrage fără ostentaţie”. Tonul textelor lirice este unul blagian adesea, mergînd pînă la „filonul” romantic eminescian: „Cuib de apă ne-ncepută/ Mare sub deşert, adîncă,/ Tu să-mi stâmperi setea, setea,/ Până e devreme, încă./ Regăsindu-mi apa vie,/ Într-al mării întuneric …”. Multe texte sunt din sfera recuperării vârstei de aur a copilăriei văzută ca un paradis din care „izgonirea” a lăsat răni nevindecabile. „Scenografia” textelor beneficiază de multe elemente dintr-o panoplie a naturii, care sunt, de altfel, subiect-obiect al demersului liric: zefirul, privighetoarea, salcia, casa părintească, poiana cu narcise etc. care au parfumul unui „firesc” uitat, neglijat. Autoarea a beneficiat, în timp, de „cuvinte însoţitoare” extrem de generoase semnate de Ovidiu Pecican, Emil Lungeanu, George Vulturescu, Nicoară Mihali, Liviu Mărcan, Victor Gh. Stan, Mihai Antonescu, George Coandă, Eugen Evu şi chiar de arhim. Emanuil Rus, stareţul Mănăstirii Bixad.

Ion Ţoanţă – „Rezervaţia de himere” (Editura Eikon, 2017)

          Un poet harnic, care recuperează rapid distanţa de generaţia 80 căreia îi aparţine, de fapt, este vâlceanul Ion Ţoanţă, unul dintre preferaţii critic ai lui Daniel Cristea-Enache. Ultimul volum, „Rezervaţia de himere”, adună texte din planuri şi stări diferite, un veritabil jurnal liric care dă seama despre situarea sinelui poetului în raport cu lumea din jur: „Umblă primarul pe uliţe insalubre/ şi împarte covrigi expiraţi:/ luaţi, mîncaţi,/ asta e pomana bugetară,/ ţipă răguşit de promisiuni/ edilul de mucava.// Câinii se aşează cuminţi/ pentru covrigul pus în coadă/ Kakaia rivuluţia?/ strigă Alioşa fugit din ospiciul/ dostoievskian.// O voce din off:/ De ce urli mă, animalule”? (Kakaia rivuluţia). În altă parte cosmosul intră în relaţie cu intimitatea vulnerată: „Dacă încrucişezi o aspidă/ cu un meteorit/ iese o cămilă, dacă pui întuneric/ într-o magnolie/ se face noapte,/ iar dacă porunceşti ploii să cînte/pe limba lui shakespeare/ se prăbuşesc guverne// numai femeia iubită/ acceptă frunza de eucalipt/ aruncată cu furtuna de nisipuri,/ ea se cuibăreşte ca o reptilă/ şi se încrucişează cu semnul exclamării/ apoi naşte monştri// bonjour, tristesse!” (Bonjour, tristesse). Întîlnim în carte şi flashuri memorabile: „Pete de sînge/ peste mirişti,/ au împuşcat macii,/ mamă!”. Alte două volume recente, „Alfa mirabilis” şi „Lacrimi christice”, ambele apărute la Editura „Singur”, întregesc activitatea poetică de ultimă oră a lui Ion Țoanță.

Daniela Ouatu – „Fantasmele versului rău”, Editura „Timpul”, 2017.

 

          Vasluianca Daniela Ouatu scrie, în general, poezie despre poezie, facerea poemului cu toate chinurile sale, de la concepţie la viaţa în lume a versului sunt temele predilecte. Un vers bolnav este luat sub supraveghere de îngerul păzitor: „Pe când văzduhul încă moţăia sub masă/ Un înger mă trimite s-aduc soarele acasă// De versul bolnav să-ngrijească la pat/ Că-l ia cu febră, cu ameţeală, nu ştiu exact …”. Acolo unde sufletul stă faţă în faţă cu cerul sau cu imensitatea interiorităţii, sunetul poetic are reflexe labişiene: „Ciutura-n vers goleşte luna plină/ În lobul singurătăţii prinzi cercei de lumină …”. Danielei Ouatu îi reuşesc, cu precădere, textele în care mitizarea lumii înconjurătoare transformă lucrul comun în unul cu valenţe cosmice: „Mama prinde luna în tindă să vadă/ Până în eternitatea din grădină/ cîte stele mai sunt de cules,/ dacă a răsărit stratul de fericire …” sau „Când pleacă toamna mă ceartă cocorii/ Că frunzele pianului nu le-am udat,/ Mă ceartă marea cu palmele ude/ Că nu am pus valuri la desărat …”.       

 

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+