Adrian Alui Gheorghe/ Cartea de poezie / Andrei Novac – “Regula timidităţii” (Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016)
Cronici literare
Adrian Alui Gheorghe
ianuarie 26, 2017
0

          Poezia lui Andrei Novac este una implozivă, cuvintele absorb realitatea imediată ca într-un ceremonial alchimico-poetic. Scrisă cu o economie de cuvinte şi de mijloace, cu o esenţializare a discursului dusă pînă la ţipăt, poezia lui Andrei Novac, din acest recent volum mai ales, pare a fi parte dintr-un ritual de depoetizare, aşa cum ai despodobi o floare smulgîndu-i petalele una cîte una, pentru a descoperi căldura iniţială: “în apropierea ta,/ lumina turbează,/ sub ea până şi mormintele/ par vii/ cînd îţi întinzi mâinile/ peste alte umbre/ mişcările unei vieţi/ care respiră prin tine/ permanente apropierei/ de tăcerea care acoperă tot/ nu are rost să plîngi,/ zăpada este de neatins/ transformînd tiribombele/ cu margini transparente/ în bulgări acri şi verzi” (lumina).

          Peisajele se reduc ele însele la un inventar simbolic, realitatea devine astfel agonică, imaginativul eşuează în alienare. Cred că putem aplica formula de “poezie spasm”, care însoţeşte poetica unui Ungaretti, Narcis însuşi oglindindu-se în luciul de apă simte nevoia să îşi înfingă un deget în ochiul tremurător: “pe obraji se plimbă furnici mici/ seamănă cu fluturii/ ştiu să zboare/ sau cu zilele cu soare/ după care începe să ningă// şi se taie respiraţia/ şi palmele merg spre frig/ ca nişte păsări către locuri mai calde/ între sunete care vibrează,/ ne facem semn,/ agăţăm de viaţa noastră/ toate visele pe care le-am pierdut.// pe obrajii tăi se plimbă lacrimi/ ca nişte furnici sau fluturi/ pentru că ştiu să şi zboare,/ totul se opreşte aici” (ca un fel de lacrimi).

          În arierplanul conştiinţei poetice este, evident, moartea, dar nu una care sperie, ci una atotprezentă, subînţeleasă, continuă: “nici eu nu mă puteam uita direct spre moarte,/ fără să îmi fie teamă,/ deşi, în copilărie, preferam/ să mă gîndesc mereu la ea,/ să o întorc pe toate părţile/ ca pe o foaie de hîrtie,/ a existat, atunci,/ o perioadă de sinceritate între noi/ nu ştiam, atunci, ce vrea ea de la mine/ şi nici ce vroiam eu de la ea;/ apoi a venit o perioadă/ cînd nu mi-a mai păsat.// am ajuns aici şi aştept moartea/ aşa cum aşteptam zăpada/ în zilele în care/ în oraşul mic/ cu străzi luminate uşor,/ în care toate se loveau de linişte,/ cineva desena cu aburii proiectaţi pe geam/ cai respirînd ceaţa.// acum, îmi inchei haina la toţi nasturii,/ nu mai aştept nimic …” (despre el).

          Cu o aşa economie de mjloace, sinele este pînă la urmă depersonalizat, o automatică a neantului tiranizează fiinţa care nu mai ştie, la un final, dacă este materie sau cuvînt: “o să plec dintr-o dată/ fără prea multe regrete/ copacii se aliniază/ după umbrele stărilor noastre,/ apoi, peste pământ,/ se vor aşeza alte urme alte timpuri/ nu o să mai exist” (opţiune).

          Andrei Novac este, în esenţă, un sentimental care disimulează în antisentimental, un spirit lucid care se înfricoşează de ceea ce vede în clipele de hiperluciditate. De ce se numeşte volumul “Regula timidităţii”? Probabil de la subînţelesul ideii că timiditatea e o formă de frică care îţi paralizează afectele. Şi în poezia lui Andrei Novac afecţiunea este evitată instinctual şi programatic, tocmai pentru că e o sursă de durere. Ca la Bacovia.

Piatra Neamț, 25 ianuarie, 2017

 

 

 

 

 

 

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+