Adrian Alui Gheorghe / Cartea de poezie Mihaela Aionesei – „Cămaşa de sare” (Editura „Vatra veche”, Târgu Mureş, 2016)
Cronici literare
Adrian Alui Gheorghe
aprilie 19, 2017
0

 

          Mihaela Aionesei scrie o poezie discursivă, uşor moralizatoare, descriptivismul producînd ample peisaje în care, prin insistenţă asupra amănuntelor şi prin metaforizare,  realitatea devine suprarealitate: „Bananele se coc în Pipera/ peștii cresc în copacii din Primăverii/ la Cotroceni o blondă face reclamă:/ -Asta-i România de azi, spune brendul turistic./ România își arată rușinată goliciunea de sub frunză/ unii joacă ping-pong cu averile/ alții pun sechestru pe aer/ nenorociții își doresc un petec de umbră doar a lor./ Sub tâmplă/ criza e o balenă flămândă de întrebări/ pe pajiști cu oi albe/ inimile se rostogolesc/ puncte negre pe harta unor minți bolnave./ Ne dăm în bărci pe autostrăzi/ pe mare construim un pod de vise/ pe sub el trecem foamea pe înserat/să nu ne vadă Europa/ și să ne transforme în broaște./ -Oac oac strigă sufletul/ aproape înecat/ dar cine să-l audă?/ Ambalat în saci de unică folosință/ singurul produs autohton –/ plânsul/ rămâne invizibil pentru/ mai marii tarabelor de suflete.” (Vânzătorii)

           Este, dintr-o abordare spaţială, o lume telescopică, în care lucrurile mici şi adevărurile nesemnificative sunt înglobate într-o perspectivă amplă, într-un orizont la capătul căruia se află o memorie bogată care, şi mai mult, se autoreproduce: „Târâi după mine sacul de cruci/ de un timp simt miros de oase măcinate/ atingerea ultimului sărut are gust de pământ/ și viermi flămânzi înmulțind cicatrici./ Ultima zbatere stă pitită mai sus de coastă/ aproape de gât gata să se arunce/ din golul ăsta neisprăvit/ în care nu mai încape nimic/ în afară de lacrimi…/ lacrimi./ Îngerul răbdător cioplește aripi/ penele cad/ mie-mi crește muntele de sare,/ pe o colină albastră/ în vaga depărtare/ ochii sticloși văd pe cineva/ aducând o sfoară./ Oare cine vrea să-l care?” (Fără umbră mă arăt).

          Unul dintre cele mai frumoase texte din carte este „Impostură”, o secvenţă fals autobiografică, în care autoarea face recurs la acea calitate enunţată de Sartre, „ … de a gîndi la ceea ce nu există”: „În mine crește o femeie nouă/ precum o liană încearcă să străpungă/ întunericul să-l rupă./ Mă invadează./ Uneori respir prin ea/ aerul are gustul mierii de albină/ îndrăgostită de un crin./ Piciorușele-i sunt poleite cu aur/ pe care sârguincioasă îl împrăștie peste tot/ și strălucesc precum un licurici/ dar eu nu vreau să mă văd./ Mă ascund cu teama făcută brici între coaste/ aș putea să tai bucăți frumoase/ să le arunc de la fereastră/ lumea ar căpăta o aură nouă/ și nu m-aș mai deosebi./ Mi-e frică de această stare/ în care îmi înghesui slăbiciunile și ele –/ biete vrăbii se zbat/ să găsească o cale să plece/ lumea de întuneric s-o dezlege.”

           Între stările de graţie şi cele ale „disgraţiei” este o luptă ca între real şi ireal, jubilativul este o formă de adaptare la viaţa de zi cu zi, melancolia se dovedeşte tentaţia (de nerefuzat !) a marginalităţii: „Storc din mine/ trecerea mâloasă/ apele șușotesc/ sălciile stau îngenuncheate/ în vămile zilei/ taxe pe sudoarea/ primului păcat./ Miroase a măr/ răstignit în april./ Strigătul/ devine întâmplare/ cu tăcerea culcată/ la pământ/ de piatra aruncată./ Pe metrul meu pătrat/ n-am loc nici de cruce./ Sub care cer/ Doamne/ să-mi odihnesc/ semnul de lut/ sub care?” (Miroase a măr răstignit în april).

          Mihaela Aionesei face naveta între trăire şi text, limbajul frust reprezintă o modalitate de a sonda interioritatea, de a o provoca, căci după ce ai pus pe tine „cămaşa de sare” nu îţi mai surprinde interioritatea vulnerată nici „setea muntelui de sare”. O reverie a intimității bîntuie textele, imaginarul se subordonează realului adesea, elegiacul e o stare difuză care transformă amorful descripţiei în stare accentuat lirică: „Săptămâna s-a înhămat/ carul plin cu zile albe a pornit prin sat agale/ vântul adulmecă știuleții pregătiți să plesnească aurul din dinți/ fântâni cu gâturi lungi ca niște berze solitare/ se dăruiesc luminii/ prin livezi stoluri de mierle și de/ potârnichi și-alină zborul/ casele par șir albastru de mătănii atârnat la gâtul țarinei/ lungi ulițe șerpuinde/ care în deal/ care la vale/ încărcate cu răbdare/ înghit praful/ mersul/ somnul/ dezghiocat de umbră timpul/ pare un biet cârlan obligat în ajunul crucii/ să îngrașe un ciolan./ Cât necaz câtă zădărnicie poartă-n umeri biata glie treierată/ de picioare și de sapă,/ doar țăranul azi mai știe.” (Cu sufletul suflecat).

          Mihaela Aionesei reface, în această carte dar şi în celelalte pe care le-a publicat în ultima vreme, atmosfera unui paradis domestic în care prevalează voluptatea ritualurilor interioare. Poezia nu e, în acest caz, un mijloc, nu e un orizont, ci e o stare de translare a evanescenţei într-un ceremonial care dă valoare înţelesului de pierdere.

 

 

Adrian Alui Gheorghe

Piatra Neamţ, 11 aprilie, 2017

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+