Adrian Alui Gheorghe / Cartea de poezie / Ottilia Ardeleanu – “Totul e să mergi pînă la capăt” (Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016)
Cronici literare
Adrian Alui Gheorghe
ianuarie 26, 2017
0

Ottilia Ardeleanu scrie o poezie colocvială, plăcută, ironia e mai mult autoironie, tristeţea are şi ea o tristeţe a ei. E ceea ce Hugo Friedrich numea “stilul ireal”, adică detaliul preia imaginea întregului, încît “ … metafizica întregului sucombă sub presiunea metafizicii detaliului”. Pe acest fond redundanţele sufletului completează nevoia de comunicare, poezia e în acest caz un fel de a te duce cu vorba tu pe tine însuţi, ca să nu vezi ce dramă imensă se petrece constant în jur, cum viaţa intră în moarte, dar nu glorioasă, ci aşa cum apare deruta apei fluviului atunci cînd se întîlneşte cu oceanul: “ţi se pare aşa de vulgar să priveşti singurătatea direct în ochi/ s-o întrebi ce poartă sub tâmple ţi se pare o grosolănie să o admiri cu voce tare/ se lasă privită cum vrea ea din unghiul care i se potriveşte cel mai bine/ din care te ispiteşte cu picioarele ei lungi/ atâţia ochi avizi se întreabă ce vârstă are singurătatea nu are vârstă/ nu are riduri nu are vergeturi nici nu trebuie să ţină dieta dukan/ bărbaţii i-au făcut curte iar femeile au rămas singure// nu că te-ar fi citit vreodată te-ai simţit năprasnic atunci/ când ţi-a spus că vrea să te cunoască îndeaproape/ să ştie cum se poartă gândurile tale dacă au cei şapte ani de-acasă/ te-a luat de mână şi te-a dus în camera cea mai retrasă/ aţi stat faţă în faţă/ contează să ştii cum cu ce ochi/ să-i priveşti trupul ca să-ţi răspundă/ pe măsura poftelor tale// nici nu-ţi dai seama cum singurătatea te aruncă în stradă în mijlocul iernii/ se anunţă una dintre cele mai aprige din ultimii o sută de ani// o simţi pe pielea ta” (fără pereche).

Ottilia Ardeleanu pare să fi înţeles bine ceea ce spunea Mallarmé, că “versurile nu se fac deloc cu idei, se fac numai cu cuvinte”. De aici, din perspectiva sa, realitatea imediată a invadat sufletul, fiecare întoarcere în sine e ca un recul bine resimţit, minimalismul poetic este cel care aglutinează nadirul şi zenitul într-o tentativă de calmare a contrariilor.: “la cine te gândeşti când te dezbraci de lumea de-afară/ de mirosul ei greţos de aerul îmbâcsit pentru care/ plătești cu iubirea pe care ai împărţit-o foaie cu foaie/ să poți trăi până la sfârşit fără să apelezi// la trupul tău voi veni să fac un împrumut/ de dragoste pe termen lung/ voi completa spaţiul dintre noi un formular avantajos/ nu-mi va fi greu s-acopăr dobânda la cursul zilei// cel mai bine-ar fi să fac un depozit în inima ta/ când am nevoie să-mi alimentez cardul pentru pofta de viaţă// să nu amân toamna este o clădire fumurie/ cu multe ghişee pentru operaţiuni eficiente/ tastez codul pin” (banca mea de iubire).

Multe texte din carte sunt “fapte diverse” dintr-o intimidate scoasă la vedere, populată mai mult de subversibilităţile unei lumi greu de controlat: “astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeţi/ am întors capul după ele / mergeau sprinten/ le-am urmărit un timp/ până s-au pierdut în braţele unor necunoscuţi// mai departe, în faţa mea a început să ningă/ într-un fel nemaivăzut// pe urmele mele totuşi un lup/ negru în cer// viaţa muşcată se stinge … ” (locul în care m-am întîmplat).

Un element de “tehnică” în poezia Ottilie Ardeleanu este descoperirea paradoxurilor din tot ceea ce vede şi atrage în textul poetic, o modalitate de a scoate, de fapt, din banal, o existenţă, cea umană, care devine spectaculoasă doar în funcţie de imaginaţia celui care o trăieşte. Sîntem doar atîta cît ne imaginăm că sîntem. În fond, nu asta face arta dintotdeauna ?

Piatra Neamţ, 26 ianuarie 2017

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+