Adrian Alui Gheorghe / Celălalt Nichita
Texte teoretice
Adrian Alui Gheorghe
aprilie 25, 2017
0

 

Dacă cineva m-ar fi întrebat cu foarte mulţi ani în urmă, pe cine aş lua cu mine dacă ar fi (fost) să fac o călătorie lungă, lungă, atunci aş fi făcut o listă impresionantă, zeci şi zeci de nume mi-ar fi părut demne de a fi trecute între cele alese.

          Dacă cineva m-ar fi întrebat cu zece ani în urmă, pe cine aş lua cu mine dacă ar fi (fost) să fac o călătorie lungă, lungă, aş fi stat un pic pe gînduri, mi-aş fi consultat inima şi mintea şi aş fi făcut o listă nici prea mare, nici prea mică, cu nume care ar fi găsit corespondent în degetele de la cele două mîini.

          Dacă cineva m-ar întreba azi, pe cine aş lua cu mine dacă ar fi să fac o călătorie lungă, lungă, dintre cele plăcute dar plină de primejdii văzute sau doar presimţite, mi-aş consulta inima, mintea şi sufletul, m-aş uita în urmă, m-aş uita înainte, aş ezita între cele cîteva nume care mi-au mai rămas în preajmă şi cu degetul pe nisip aş scrie lista asta restrînsă, de patru, cinci nume, între ele cu siguranţă şi cel al lui Nichita Danilov.

          De fapt, cu Nichita Danilov am pornit într-o călătorie lungă, lungă cu exact treizeci şi cinci de ani în urmă, cînd ne-am cunoscut la Bucureşti, la o întrunire a Cenaclului de Luni. După seara de cenaclu, în care Danilov cetise un poem despre „Danilou care avea capul ras ca un ou şi se plimba prin parcul Copou”, ne-am întîlnit în Gara de Nord şi eu, în loc să iau trenul spre casă, am urcat în cel de Iaşi. Eram aşa de liber, că toate ţintele îmi erau la îndemînă, eram mult mai liber decît îmi putea oferi lumea anchilozată din jur. Trenul acela a funcţionat, din cîte îmi amintesc, cu poezie, a spart toate graniţele fizice şi nefizice, în compartiment cu noi au urcat Rilke, Baudelaire, Esenin, Mazilescu, Rimbaud, Lermontov, Dostoievski, O`Hara, Brumaru, Ioanid Romanescu, Ted Hughes, Daniil Harms, Diane Wakoski, vreo optzeci de poeţi optzecişti cruzi-cruduţi, Ion Mircea, Vasile Vlad, Vladimir Vîsoţki etc. etc. Era o înghesuială aşa de mare, încît şeful de tren a anuţat conducerea CFR-ului despre atîta de mulţi pasageri urcaţi relativ fraudulos, cu bilete eliberate în toate epocile poetice posibile. Numai că, contrar obişnuinţelor, conducerea CFR-ului de atunci a zis că povestea nu este chiar aşa dezastruoasă, că se poate trage un oarecare profit din situaţie, aşa că a luat legătura cu cei care administrau Cartea Recordurilor şi acea cursă este înregistrată acolo, poate fi depistată de cei interesaţi, la capitolul „cea mai mare densitate de poeţi şi poezie înregistrată vreodată într-un compartiment de tren, de la înfiinţarea Căilor Ferate Mondiale, adică CFM”. Momentul plus recordul omologat pot fi descoperite în ediția Cărții Recordurilor din anul 1982, într-o anexă.

          La Iaşi, după ce am ajuns, ne-am mutat cu toată şleahta de poeţi din tren în apartamentul de două camere al lui Nichita. Trei zile şi trei nopţi poeţii numiţi mai sus (Rilke, Baudelaire, Esenin, Mazilescu, Rimbaud, Lermontov, Dostoievski, O`Hara, Brumaru, Ioanid Romanescu, Ted Hughes, Daniil Harms, Diane Wakoski, vreo optzeci de poeţi optzecişti cruzi-cruduţi, Ion Mircea, Vasile Vlad, Vladimir Vîsoţki etc. etc.) şi-au prezentat productele literare, pînă ce vecinii de sus şi de jos au început să bată în conductele caloriferului, deranjaţi de atîta bună dispoziţie literară. Mai mult, unii dintre vecini s-au convertit din acel moment la poezie şi au devenit mai apoi membri în Asociaţia Locatarilor Scriitori, filiala Iaşi. A fost frumos.

          Anii au trecut, iar în 1987, după un debut „colectiv” în 1985, am scos prima carte individuală, „Poeme în alb-negru”. Lansarea cărţii la Piatra Neamţ a avut un „lansator” de elită: Nichita Danilov. În faţa asistenţei numeroase, Nichita a vorbit exact jumătate de minut şi a spus un singur lucru, pe care îl regăsesc în jurnalul meu: „Poemele din această carte ar putea fi semnate, cu mîndrie, de oricare poet important din lume. Cred că atîta am avut de spus …”.

          Îmi mai amintesc o seară la Neptun, după anul 2000, cu Nichita Danilov și cu Ioan Flora, cînd am scris în trei un poem, cu degetul pe nisip, fiecare cîte un vers și am avut cea mai mare satisfacție cînd un val ne-a dus poemul în biblioteca din adîncuri, făcîndu-l nemuritor. Şi vorba lui Ioan Flora, de atunci: „Ce ai zice, bătrîne, ca din tot ce am scris noi doar poemul acesta să rămînă acolo, în burta mării … !?”   

          Acum suntem în miezul călătoriei lungi, lungi, la care am purces cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Anul acesta, cînd aduni 65 de ani, dragă Nichita Danilov, ai scos pe piaţa românescă de carte un volum de poezie emblematic: „Recviem pentru ţara pierdută”. După ce am cetit bijuteria ta de carte, mi-am spus ca orice om responsabil: Da, Nichita, ăsta e destinul oricărui artist adevărat, să piardă o țară și să cîștige o lume! Ce ți-ai putea dori mai mult?

 

Piatra Neamț, 7 aprilie 2017

 

 

 

Editeaza textul
6 votes, average: 1,00 out of 1 (6 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+