Adrian Alui Gheorghe / Iacob Florea – Lucrurile pe care nu mi le spui (Editura Junimea, 2017)
Cronici literare
Adrian Alui Gheorghe
iulie 17, 2017
0

descărcare (3)    Îmi plac povestașii, cei care iau un subiect și se lasă tîrîți de poveste în toate lumile imaginate sau în curs de imaginare, pe care le iau în posesie literă cu literă, cuvînt cu cuvînt, frază cu frază. Unui povestaş îi dai un pretext de poveste şi el îţi scoate o poveste întreagă, aproape fără sfîrşit. Povestaşii nu se pierd în „hăuri psihologizante”, care îşi rătăcesc cititorii pe coclauri fără perspectivă, ci îi scot, la final, la o limită şi îi lasă să trăiască mai departe în legea lor. Povestea povestaşilor nu te transformă, ci te ia complice. Aşa au făcut povestaşii de la Hanul Ancuţei, aşa a făcut „condeierul” lui Vargas Llosa, aşa au făcut Gabriel Garcia Marquez, Jack London, Ion Creangă sau A. P. Cehov, Fănuş Neagu sau Ştefan Bănulescu, Mircea Nedelciu, Ciprian Măceşaru sau Ion Groşan. Povestaşii scriu, în general, după reţete proprii, şi cred că aici se verifică cel mai bine ceea ce spunea Buffon, cu ceva vreme în urmă, că „stilul e omul însuşi”.

          Iacob Florea e un adevărat „povestaş” care îşi domină povestea prin gestică, prin spunere, care îşi joacă inspirat rolurile, dedublările. O povestire din volumul absolut remarcabil apărut recent, „Când eram trecători”, începe cam aşa: „Într-o bună zi, dimineaţa, in loc să mă trezesc metamorfozată intr-o gânganie infricoşătoare, m-am trezit o femeie avidă de viaţă. Hulpavă şi cu o sete teribilă de viaţă. De viaţa celorlalţi. Mă apucă din când in când, la intervale destul de neregulate. Acum să nu vă treacă prin cap să mă ştampilaţi cu vreun paragraf din Freud. Nu ţine, n-are nici o legătură. Şi nici nu se mai poartă. Pur şi simplu imi vine câteodată să urmăresc câte un individ. Cred că am inceput bine aşa. Impresia mea e că sunt destul de convingătoare. Aşa am inceput să-l urmăresc pe Horaţiu. Nu de dimineaţa până seara. Sau până noaptea târziu, cum mi-a trecut prin minte la un moment dat. Nu, nici pe departe. Erau zile când nu-l băgam deloc in seamă. Nu mă interesa dacă ieşea pe balconul lui proaspăt inchis cu geam termopan. Mă lăsa rece dacă se intindea in şezlongul de culoarea muştarului cu o cană de ceai alături, pe un teanc de cărţi…”. Povestea curge apoi ca o iubire nemărturisită, fără speranţă, femeia îl urmăreşte pe Horaţiu, pe care nu îl cheamă de fapt Horaţiu, zi de zi, ceas de ceas, fără ca el să o ştie, până când totul se termină tragic. Sunt poveşti dintr-o panoplie a cotidianului, aşa cum citisem pe vremuri pe (un) Sorin Titel cu „Valsuri nobile şi sentimentale”, de o simplitate aparentă, marcată de micile „accidente” ale vieţii, dar cu atât mai surprinzătoare.

 

Adrian Alui Gheorghe

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+