Adrian Alui Gheorghe: Ieşirea din singurătate. Corpul literei sau hieroglifa trupului.
Cronici literare
Gheorghe Simon
iulie 5, 2017
0

                                                           Moto: Prin rana sufletului se scurge, vai, fără întoarcere trupul                                                                         

 . Adrian Alui Gheorghe e poetul naturii umane exasperate, fără ezitări sau subterfugii, pliindu-se doar sinelui împovărat de-atâta trup în ruină: „Mă privesc, trup însângerat pe dinăuntru./ de câte ori sufletul a salvat de la moarte acest trup, l-a ascuns,/ l-a vindecat… de câte ori trupul/ a salvat de la moarte sufletul”. 

         În poezie, se poate scrie mai uşor despre suflet, decât despre trup. Or, poetul Adrian Alui Gheorghe e un creator autentic „până la capăt”, firesc în expresie, neinhibat în faţa dezastrului morţii („Nu mai încape în trup atâta moarte”), subtil şi ironic, fără a fi cinic, vulnerabil ca o duminică în absolutul incert al imaginarului, înfrăţit cu neantul uzurpator, dar şi cu o rar întâlnită viziune asupra corporalităţii, ca irealitate imediată: „Ocupaţia mea este să smulg săgeţile din rană. de/ asta m-am născut presupun am un talent teribil/ în fiecare trup găsesc săgeţi găsesc răni strigăte/ încărcate de frică”. 

         De la trupul barbian al lui Nastratin Hogea, la trupul blagian al munţilor, de la sânii brumarieni ai Tamarei, la furourile Sylviei Plath, intimitatea îşi dezvăluie, fără pudoare, absenţa, nimicnicia eternă a complicităţii, a compromisului şi a neputinţei: „o! şi fiecare trup are noduri o mie/ pe care nu le poţi desface/ nici cu dinţii/ nici cu gândul/ nici cu sabia”. 

         Singurătatea nu-i decât în doi, iar moartea nu-i posibilă fără trup. Doar poetul, decent în faţa Morţii şi a Vieţii, îndrăzneşte mai mult ca imperfecţiunea, umilind-o prin candoarea-i factice: „imaginile prind tupuri se îndreaptă spre vânătoare/ moartea le va sfâşia în amurg. pun punct liniştit/ şi mă concentrez asupra mâinii care scrie: o văd/ cum se târăşte pe pagină să prindă din urmă cea/ mai banală constatare. în urma mâinii se târăşte/ trupul întreg. în urma trupului, universul”. Mai mult, lecţia de anatomie poetică propusă de Adrian Alui Gheorghe e fără discriminare şi orice simulare a vieţii nu poate rodi decât simulacre de fructe: „E toamnă şi fructele nimicniciei noastre/ se pârguiesc unul câte unul cad mai apoi/ ca picurii de sânge în turbinele melancolice/ nu iertăm vieţii acesteia nimic.” 

         Lumea-i răsturnată în propriu-i abis („toate acestea trăiesc prin contrariul lor” sau „toamna – memoria stă spânzurată cu cocorii în jos”), cutremurată de vertijul unei înscernări aleatorii, încât hazardul purifică spaţiul încâlcit al peisajului, ca o fereastă prin care invizibilul îşi ţese pânza închipuirii şi a uimirii de sine: „pentru că toate lucrurile odată numite/ devin adevărate aşa  cum eu, tu, el/ ne ameninţăm continuu cu propriile certitudini/ care îşi fac loc în această lume”. Încerc să evit superlativele. E aproape indecent să scrii, folosindu-te de abstracţiuni seci, despre o poezie al cărei miez fragil umileşte până şi virtutea: „dragă cititorule, ne-am întâlnit ne/ privim în ochi ne pândim/ poate că ar trebui să ne îmbrăţişăm omeneşte, poate că (tot omeneşte) ar trebui să ne/ strângem unul pe altul de gât”. 

         Revelaţiile sufletului şi încrâncenarea cărnii, expulzarea din anonimatul ocrotitor şi exilarea eului pe tărâmul morţii purificatoare (” moartea/ cea care curăţă sufletul de pământ”), iată căile de acces înspre zenitul unui spaţiu poetic, în care vânătoarea, ca iniţiere, face ca arcul şi săgeata să accelereze viteza de receptare a timpului, până la paradoxala stagnare a mortificării lente: „Moartea presează pielea din afară spre înlăuntru puţinele sentimente par vânători/ la pândă înfricoşaţi că prada e magică/ şi vârful săgeţii se toceşte în aer”.   

         Nu am mai întâlnit o atât de necruţătoare viziune asupra cărnii stigmatizate („drojdia cărnii”, „zgura cărnii”), decât, poate, în cartea lui Iov: „revelaţiile/ dizolvă trupurile în eter”. Numai că acolo, umilinţa trupului perisabil, damnarea, face să sporescă sufletul nevăzut, pe când în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, carnea e fără nici un remediu, compromisă până la incest cu sufletul încopciat de abstracţiuni, un trup sfâşiat de ceea ce pare a-l înnobila: Cuvântul: „Câte mesaje am trimis prin morţii familiei/ acum am ajuns să le citesc eu singur aici/ viu impresionat că la atâta se reduce arta”. Moartea neiertătoare „pune întrebări/ cărnii/ îi tremură duhul pe oase afară/ vedeniile jupuiesc oamenii vii”. Piatra e măcinată, verbu-i corupt, timpu-i doar trecut, iar cuvântul s-a pulverizat: „moartea cu aluziile ei/ indecente drojdia de cuvinte/ care dospeşte precum sarea în mare”. Până şi vântul, ca stihiile, scrie ameninţător, profetic: „pe nisip vântul scrie ameninţări/ la adresa omului/ dar pe care nu ştie să le şi citească”. 

         Lumea e rău alcătuită, pare să spună Adrian Alui Gheorghe. E suficient să treci strada, să-ţi treacă ceva prin minte, o amintire, bunăoară, şi, deodată, din persoană (trup şi suflet) devii personaj: „nu poţi închide nici un om/ pe cât se ascunde el singur carnea/ e o închisoare din care nimeni nu a evadat până/ la capăt dincolo de zăbrelele ochilor/ tristeţile toxice care preschimbă trecătorii în personaje”. 

         Din toate părţile, asmuţită, viziunea cantemiriană (asupra trupului năbădăios şi asupra sufletului păgubos) e amplificată de graba scrierii sinelui, de frica ajungerii din urmă a propriului eu, golit de orice identitate, somat să-şi divulge inconsistenţa: „sunt un exilat/ care trăieşte de pe urma impresiilor din copilărie”. Sufletul bolnav poate să fie vindecat prin amintirea vie, nesubversivă: „amintirea e singurul limbaj în care viaţa nu/face dezacorduri – ah, fericirea e mai mult o chestiune de gramatică”. Trupul, însă, e întotdeauna invincibil, limita sa e chiar irepresibilul nelimitării: „Câte cămăşi am dezbrăcat în viaţa asta/ ca să ajung la propriul trup”. Sufletul presupune urgenţă, concomitenţă, vehemenţă, pe când trupul înseamnă nerăbdare, grimasă, interdicţie, freamăt onctuos şi focalizare zero: „în imagine o femeie pământ în care/ nu se sprijină nici o rădăcină”. Dacă sufletul se salvează prin echivoc şi ambiguitate, trupul nu are drept truc decât interstiţiile ezitării: „cum/ dintr-un trup în altul trec sufletele nu/ poţi urmări nici unul până la capăt”. 

         Adrian Alui Gheorghe scrie aşa cum respiră („eu spun despre mine ce tu, cititorule, nu ai curajul să spui despre tine”), iar arta sa poetică, în răspăr, e una întru totul gratuită („poetul trebuie să lupte mereu/ pentru o cauză în numele celor care nu au nici o cauză”), ca şi viaţa pe care o cheltuim aiurea, inconştienţi de nimicnicia răpitoare, în care lume-i o sintagmă  sfidătoare, iar omul o abstracţiune, o „găselniţă”: „Nu daţi omul/ pe mâinile oamenilor: nu au milă”. Toate par să fie în derivă, prin imagini poetice nedevelopate sau obturate; pe scurt, poezia sa nu e, cum s-ar crede, un tratat de descompunere baudelairian, ci, mai degrabă, o poezie a carenţei umane, a deşertăciunii, încât, pentru a o recepta şi a o înţelege nu trebuie decât să-ţi aminteşti că eşti om: „viaţa un ghem de vipere degustând/ veninul altora şi altora”. 

         Cu toţii trăim, dar nimeni nu ştie ce-i viaţa, aşa cum murim, fără să ştim ce-i moartea: „asta e viaţa o ascensiune/ de-a lungul trupului”. Toate imaginile poetice au semnul minus, fiind subminate de o energie negativă, un fel de Rău copleşitor, dar care „arată” Bine: „ermetici ca adevărul închis în frumoase aparenţe”. 

         Prin fereastra sufletului se disting peisaje în care mişună siluete de o clipă: „oamenii care dau târcoale absenţelor/ din geamuri ochiul stă lipit de lume ca un scorpion/ desenat pe un pahar cu alcool dizolvându-se încet/ în fervoare”. În planul biblic al genezei, femeia e cea care a creat bărbatul: „în faţa femeii stai cu mintea/ între palme ca un scrib/ care copie atent propriul act de deces/  (rotunjimea literelor îţi dă emoţii estetice)”. Iar într-o lume în recesiune, în care suntem îngropaţi de vii, femeia e punctul de fugă al înrădăcinării: „în vreme de ciumă o femeie poate singură/ să plângă un popor de bărbaţi”. Şi aceasta, nu dintr-un capriciu, ci dintr-o prea gravă eroare de a te fi născut poet: „Sunt ceea ce am uitat  despre mine că sunt”. Sau, chiar din neatenţie, „acolo unde poetul nu vede nimic/ vine un cuvânt pune un deget oftează”. 

         Morţii pe care-i plânge Dumnezeu sunt poeţii lumii-n destrămare: „Am plâns pe umărul morţii. am râs. am/ fost copilul ei venit să-şi vadă/ părinţii îngropaţi până la gât/ în carnea pruncilor”. 

         Moartea, femeia, fereastra, cuvântul, carnea încrâncenată, întruparea ratată, veşnicia subminată, iată temele unei poezii în stare de urgenţă, iar poetul Adrian Alui Gheorghe, copleşitoare prezenţă în vremuri de secetă, ne întâmpină şi ne fericeşte prin lumina Verbului său mântuitor. 

         Adrian Alui Gheorghe, cel mai bun prieten al poetului Aurel Dumitraşcu, de ale cărui scrieri postume se îngrijeşte, editându-le părinteşte. De un caracter ferm (nu suportă „caracuda”), generos până la Dumnezeu, prompt în gesturi şi sagace în spirit, duios ca o duminică, zvonind cuvintele şi iubindu-le ca pe o mamă eternă, el priveşte spre noi printr-o fereastră fără gratii. Pe umărul său drept, îngerul păzitor, Carolina.

 

    

 

 

Editeaza textul
4 votes, average: 1,00 out of 1 (4 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+