Adrian Alui Gheorghe / Poezia lui Vasile Dan de la „melancolia lucidă” la controlul universului centripet
Cronici literare
Adrian Alui Gheorghe
aprilie 25, 2017
0

 

Ultimul volum al lui Vasile Dan, „Lentila de contact” (Editura „Mirador”, 2015), ne prezintă o faţetă nouă, atractivă, a unui poet care are puterea de a se reinventa de la etapă la etapă, pendulînd de data aceasta între un fals biografism şi oniricul ridicat la rangul de realitate secundă. Dacă în volumele precedente, „Pielea poetului” (2000) şi „Carte vie” (2003), poezia lui Vasile Dan luneca spre manierizare şi „clasicizare” a mesajului, ceva „între fericire şi decepţie”, cum spunea Al. Cistelecan, de data aceasta introspectivul care închide de obicei orizontul textului poetic, devine o atmosferă pe deplin permisivă, generoasă ca desfăşurare, ample viziuni transcend spaţiul strict al poemului: Aşa cum se scufundă încet în pămînt, cîte un centimetru pe an,/ edificiul cel alb al primăriei cu donjon-ul ei cu tot,/ cu primar cu tot,/ iar ferestrele de la parter sînt acum cu luminile/ jumătate aprinse în pămînt/ şi fără perdelele tremurînd în aer/ după care cîte un funcţionar întîrzie îmbătrînind/ singur,/ iar vîntul sărbătoreşte tot singur pe turn înfoind steagul său ud./ Degetele deasupra tastei într-o coregrafie ce se prelungeşte în/ sincope/ deasupra fiecărui cuvînt/ încît tăcerea îl închide etanş într-o crustă ermetică/ iar gura e şi ea ca un clopot cu limba tăiată/ precum în eboşa lui Hokusai/ cel care şi-a vîndut numele la bătrîneţe/ unor discipoli fideli./ Dar iată că noaptea se adună toate la locul lor/ precum pe etajere imaginare,/ chipul tău stă deasupra în spatele meu/ căci scriu cu spatele la tine/ precum aş purta o cocoaşă zilnic în scris,/ iar tu eşti aceea, o, zeiţă grea,/ căci astăzi este ieri cînd am plecat de acasă/ fără să mai întorc capul înapoi,/ iar ieri este ceea ce o să vină de la apus,/ ori de la răsărit,/ de sus ori de jos,/ de aici ori de oriunde cîntă/ ceasurile/ liniştite/ nu adormiţi:/ ah, surîsul tău de bărbat apt să nască o idee,/ femeie atunci, grădină a simţurilor,/ dimineaţă la miezul nopţii/ tăcere gureşă într-o limbă moartă, boală/ a atleţilor imponderabili,/ pasăre la purtător/ în coşul pieptului,/ ploaie de aur irigînd, pic, pic, pic,/ celulele noi,/ lună de la început îngropată/ deasupra.” (Lumină lună). Discursul poetic e, după cum se vede, unul „îndrăgostit de sine”, care se autogenerează printr-o  metaforizare abundentă şi care excede planurile imediate pentru a atinge, în final, un orizont al jubilaţiei poetice. O „fiinţă lingvistică”, vorba lui Umberto Eco, conlocuieşte fiinţa poetului, care se risipeşte în text.      

          Expansiunea eului în „peisajul poetic” se face din aproape în aproape, ca şi cum imaginaţia s-ar afla pe urmele imaginii, în final constituind o topografie contingentă, care să cuprindă atît căutarea cît şi rezultatul, în general imprevizibil: Era o zi întunecată, era o zi senină, era o zi scurtă, era o zi nesfîrşită,/ cineva citea totul, apa, vîntul în creştere,/ cutremurele din aer, de pe/ acoperişuri/ mai ales bătăile inimii singure, singure, am putea spune uitată acolo ca/ într-un turn,/ era o zi nouă, era aceeaşi zi dar în altă săptămînă,/ în altă lună, în alt an, era peticită stîngaci pe margini cu nori roşii/ şi albicioşi, îmi amintesc/ cineva asculta chiar atunci sonata lunii stînd singur de-o parte,/ cineva învăţa pe burtă din greu iarăşi lecţia de anatomie,/ cineva îşi îndoia genunchiul,/ cineva închidea ochii pe jumătate,/ cineva nu adormea încă din seara trecută,/ cineva deschidea larg o fereastră chiar deasupra,/ era o zi căzută din senin cum am apucat să spun,/ cineva n-a zis însă nimic niciodată despre asta, s-a aplecat puţin,/ a plecat” (Era o zi întunecată, era o zi senină).

          E, în poezia lui Vasile Dan o melancolie lucidă, o înţelegere a contextelor în care viaţa se subsumează total poeziei, în general nu există întîmplare, ci doar o muncă susţinută a tot ce ne înconjoară pentru a (se) poetiza fără oprire, pentru extragerea subînţelesului poetic din orice gest, din orice lucru sau fiinţă care ne apar în peisaj. Viaţa este, în general, o dramă suportabilă. Și dacă tot vorbeam de oniric, ca realitate poetică secundă, trebuie spus că la Vasile Dan raportarea la vis nu este una freudiană, visul este doar o posibilitate de potențare a imaginației, în vis totul este familiar și străin în același timp, ilogicul e logic, trupul se spiritualizează şi spiritul prinde contur: Nu mai văzui o mireasă atît de bătrînă./ Aştepta puţin ameţită, nerăbdătoare în alcoolul tare/ al nopţii./ Ne aflam în cel de-al doilea echinox din chiar acel an./ Îmi amintesc: se scuturau stelele mari, coapte de toamnă/ peste părul ei bogat, despletit. Ce căutam însă eu/ acolo, singur cu ea, nu ştiu nici acum./ Nici ce îi spuneam încet, parcă înecat, cu toate cuvintele/ deodată în gît. Scuipam mai exact/ cu fiecare sunet, vărsam cu fiecare cuvînt/ fierbinte pe faţa ei albă, rece, inconsistentă de nea./ Îi topeam cu propria mea răsuflare chipul înzăpezit./ Căci mă grăbeam să termin. Dar nu eram eu însumi,/ cum nu sînt, vai, nici acum/ acel chipeş subţire, aproape imberb,/ împiedicat la limbă, timid, irezistibil atras/ şi pierdut în focul ei aspru de gheaţă ce te devoră atît de încet./ Mai întîi jupuindu-te. Apoi/ de carne, de trup./ Oscioarele însă poartă mult mai uşor amintiri.” (Mireasa)

          Poemele de notaţie, parte dintr-un jurnal liric, sunt mici parabole cu o oarecare dinamică epică, care au „rezolvări” imprevizibile şi cu atît mai pregnante. Sunt de reţinut multe asemenea „respirări” în care detaliul ia faţa întregului: Cu gura uscată şi limba pierdută/ ca a unui clopot îngropat în pămînt/ adorm aici în propriul meu trup./ Din gît urcă fără sunet cîte-un cuvînt vechi,/ mai vechi decît mine însumi,/ mai tulbure decît sîngele meu gîlgîind prin artere/ pe care-l ascult cum sporeşte înspumat/ ca apa într-un puţ/ ce singur umblă prin lume/ nedestupat.” (Întîmplări crepusculare şi alte poeme la Colibiţa, III). Rețin și acest tip de meditaţie pe seama derizoriului deturnat de resemnificarea poetică: „Mă gîndeam: morţii îi plac mai ales poeţii tineri toţi/ fără vîrstă fără să îmbătrînească vreodată/ cum le mai trosnesc atunci oasele precum nişte versuri/ nou-nouţe sub pneurile ei/ foarte, dar foarte critice/ apoi brusc sar ei iar în picioare” (Poeţii tineri).

          Dacă Al. Cistelecan spunea cîndva că Vasile Dan scrie „o poezie frumoasă, poate chiar prea frumoasă” şi că ar fi ieşit „dintre coastele îngereşti ale lui Ioan Alexandru”, în recentul volum există o accentuată atitudine anticalofilă, un soi de eliberare a imaginaţiei, ceremoniosul este subminat din interior, ritualul s-a terminat, de acum putem să ne întoarcem la firescul de fiecare zi: Poet beţiv e un pleonasm, dă din mînă grămăticul./ Vierme scîrbos, scuipă uscat slăbănogul./ Cîine slobod din lanţ, ţipă femeia sfîşiată dimineaţa./ Bătrîn libidinos, plînge fetiţa printre sughiţuri într-un colţ./ Soare al dreptăţii, declamă nebunul de după gard, printre gratii./ Seara e linişte se închide cimitirul/ cu un lacăt la care iarăşi i-am pierdut cheia,/ rîde administratorul./ Cercul e pătrat ca soarele în apă, suspină miopul./ Stîngaci de două mîini precum ai muta oul/ ăsta de colo colo, ezită orbul./ Să vorbeşti cu inima nu-ţi plescăi doar buzele, făcea supărat mutul./ Fugi într-un singur picior precum vîntul/ iscat din senin, căzu în şotron copilul./ Înalt ca iarba în care se pierde repede şi regele cu calul/ lui cu tot, chiţăi de pe casă somnambulul./ Alb ca zăpada în care îşi spală mai întîi picioarele morţii,/ se lumină cu gîndul aiurea gospodina./ Zorit ca focul ce roade repede totul de jur-împrejur,/ pufăi din pipă de unul singur în casă bătrînul./ Copil din flori precum un text apocrif,/ vorbi celălalt, cel din oglindă sau tu,/ cititorule” (Aporie).

           „Pielea poetului” este, în continuare, una mult încercată, poezia duce la o accentuată oboseală existenţială, sintaxa poetică se ofileşte în glastra paginii neglijată de cititor. Ce e, în acest caz, poezia? E un panaceu care poate fi administrat în orice doză, fără niciun risc, în faţa iminenţei finitudinii e o amînare, o minciună convenabilă. Poet monofonic, Vasile Dan topeşte în magma poetică aluziile livreşti, metafora este forma de idealizare a lumii imediate, de iubire necondiţionată chiar şi totul se petrece într-un univers centripet în care creatorul este demiurg şi victimă, în acelaşi timp: „Sînt, ştiu, un poet sceptic./ Nu-mi fac absolut nici o iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./ Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme/ pe care mi-o smulge doar editorul./ Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă./ Știu doar eu că le scriu./ Iar acest lucru scapă întîmplător/ spre cititor. De cele mai multe ori/ prea tîrziu pentru mine. Sau fără să ştiu./ Dar pentru el, nu, e proaspăt, nou-nouţ:/ poemul meu îl poate salva de ceva în ultima clipă./ Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile./ El e chiar asta, o donaţie de organe./ De inimă. De ficat. De piele. De suflu./ O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el./ Ori precum morţii îngropaţi în cer, în Tibet,/ daţi la vulturi.” (Sînt un poet sceptic).

          Vasile Dan pare a fi, astfel, adeptul fervent al unui cult rar, dar care în secret, în urma unei severe introspecţii, se îndoieşte de valabilitatea demersului şi chiar a destinului său. Dar cu cît se îndoieşte mai tare, cu atîta îşi consolidează, în final, credinţa originară.

 

 

  Piatra Neamţ, 25 aprilie 2017descărcare

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+