Curcubeul
Texte teoretice
Adrian Mondea
octombrie 1, 2016
2

Motto: „am devenit o operă fabuloasă: mi se părea că toate fiinţele sunt osândite la fericire” – Rimbaud

Trăind clipa prezentă viaţa ne relevă adevăratul fel de a fi pe care nu-l poţi descoperi prin acţiunea proprie, chiar dacă, eşuând lamentabil în dorinţa de a fi penetrabil, o forţă şi în acelaşi timp o sursă importantă a frumuseţii, se poate irosi perfect în faţa „marilor” atribute ale umanităţii.

Fiecare făptură are, pe alocuri, aerul întrupării din pământul pe care calcă, pământ ce s-a hotărât să încremenească odată cu „deschiderea uşii”, acum 2000 de ani. Un pământ străin şi arid, un Bethleem lipsit de fast şi de grandoare, o iesle luminată de razele lunii, oameni călăuziți de-un astru trăgând căruțe cu coviltir pe care le împingeau anevoie femeile mărunte , o simplitate perfectă şi nudă, trei magi, o stea, o peşteră în care miracolele devin neîncăpătoare ca în cele din urmă să se autodevoreze în conştiinţa nimicniciei propriilor sensuri.

E drept, este şi locul unde păstorii şi-au aşezat supuşi câinii la picioare, înclinându-se leonin sprijiniţi de cele patru vânturi. Fusesem binecuvântaţi de curcubeu.

„Fericirea asta este ţesută din raze de lumină, viu colorate, spectru curat, mai tare ca soarele însuşi. Cu simpla deschidere a ochilor mei … voi vedea totul! Pentru asta va trebui să înalţ crucea consolatoare deasupra mării în căutarea adevăratului orizont. S-ar putea să-mi fie osândă, remuşcare, viermele meu ce mi se va perinda prin minte netezind cărările labirintului sufletului. Odată, la templu, un orb şi-a pierdut întruparea încercând un astfel de număr. S-a întâmplat la cântatul cocoşilor. Cei slabi de înger mai bine să nu încerce. S-ar putea să nu mai ştii pe ce parte a zidului eşti, dacă înaintezi să te-ntorci, dacă deschizi să ţi se-nchid-o uşă”

Cum spuneam, adevăratul fel de a fi al vieţii, cea fericită, trebuie căutată în altă parte. Printre negustori, printre olari, printre nativi, printre aleşi. Legătura lor strânsă cu lutul, statornicia lor care are ca reper cuminţenia pământului, prilejul vreunei mirabile atingeri,  simplitatea roţii în mişcare, toate acestea sunt reprezentate mural în pereţii de stâncă. Peştera întrupării din lut, peştera zilelor noastre ce aşteaptă de veacuri să fie schimbată  într-o pânză de cort ce se vrea purtată pe toate cărările vieţii salutând din pridvor frumuseţea.

Nu are fericirea nuanţe? E ca şi cum ai spune că nu are numele mai presus decât toate. Vreţi semne? Deşertul e plin de urme. Pustiul e plin de oameni. Fericirea este plină de culori. Dar acestea, ca o suflare vie, sunt strânse toate într-o simplă pânză de cort şi adăpostite într-o peşteră păzită de păstorii lumii.

Un rucsac, un curcubeu şi o chemare spre supunere şi urcare. Magii le-au întruchipat pe toate. E timpul să le ducem mai departe.

Editeaza textul
3 votes, average: 1,00 out of 1 (3 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

2 Comentarii
  1. Constantin a comentat la data de 6 noiembrie 2016

    În peșteră umbre zărim … în căutarea fericirii de a se regăsi
    ca și noi. Culorrile le purtăm în noi, neștiute. O peșteră suntem…
    Temerar text! Excelsior!

  2. Boris Mehr a comentat la data de 19 octombrie 2016

    Comedia erorilor

    Îmi place frumusețea ta și puritatea ta îmi place, Păcatul de a nu iubi este mai diabolic, drace! Mefisto plânge undeva, iar șarpele este un foc nestins, Ne vine moartea blând, matern,te cheamă, o refuzi , a nins. Ea-i deghizată-n vizitiu, te biciuiește pân-la sânge, Inchizitorii sunt în noi, Mefisto, tu câștigi, nu plânge. E gândul cel mai mare hoț, pare mai prost, pervers, copilul, Un thriller e nimic când simți că te absoarbe lacom vidul. Nu-i scenă lumea, nu-s actori atât de buni să joace rolul Înșelătorului perfect, pe Don Juan îl pierde golul, Eu n-am să pierd cât timp găsesc răspuns pe buzele femeii, Cuvântul n-are nici un rost, visez legendele Egeei. Când zimbrul cu colți de argint mă va zdrobi, eu voi renaște, O fericire o plătești cu viața, ești un miel de Paște. Nu-i fericit nici Dumnezeu, el ne iubește-n pacea-i amplă, Îmi place frumusețea ta și puritatea ta de ambră. Fals suicid, se stinge gândul, noi parodiem o suferință? Dar cine știe câți ucid în ei iubirea cea mai sfântă. Ai obosit trăind, defel, un glonț în ochiul stâng, revino, Aș vrea să mă scufund în somn precum Titanicul în vinuri. Să fii și grădinar și flori, ai mâini ușoare, rece-i roua, Un chip prea alb, privești prea blând, mă fulgeră seninu-n două. Am un prieten, îl aveam, s-a aruncat din disperare, Clădirile erau prea mici, el a zburat în depărtare, De-a acolo ne scria frumos, a luat un premiu pe la Stockholm, , Dar ce folos, era mai mort, decât oricare mort, mai molcolm. Să fim prieteni, tu mi-ai spus, prietenia este sfântă, Stau în genunchi și îți cerșesc indiferența ca osândă.
    BORIS MARIAN

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+