despre viaţă
Texte teoretice
GD Toma
septembrie 5, 2017
2


… nici pe departe viaţa nu e o favoare pe care ar fi făcut-o vreun zeu cuiva. Viaţa în general e plină de dureri şi dezamăgiri de tot felul. În plus, mai există şi spectrul unei aşa-zise vieţi de după momentul morţii. Un fel de viaţă ce ar fi eternă. Cu alte cuvinte spus, de la un timp limitat, omul ar ajunge să fie veşnic sclavul unui stăpân. Că oricum ne-am imagina noi ideea de bunătate a zeului, vorbim de eternitate. Într-un fel sau altul, această bunăvoinţă a stăpânului va trece, astfel cel condamnat la viaţa veşnică de după momentul morţii rămâne la cheremul toanelor zeului. Sclav lipsit de personalitate, lipsit de putinţa de a se elibera din lanţurile iubirii cu năbădăi a zeului. Îmi pare, aşadar, că destinul oamenilor nu e deloc acela de a cunoaşte bucuria. Destinul oamenilor este acela de a suferi, a trăi şi-a muri în neştire. Dacă e să judecăm după ceea ce este real, vedem cu claritate că aceste farafastâcuri numite zei ar fi un fel entităţi hulpave trăitoare taman din tristeţile şi durerile, şi pierderile oamenilor.

Dar, din fericire, oamenii sunt singuri. Ar fi fost infint mai bine dacă s-ar fi inventat ceva care să anuleze sau măcar să micşoreze vidul dintre ei. Este însă evident că apropierea între oameni va rămâne pentru totdeauna o utopie. Viaţa fiecăruia este prea plină de propriul plâns, şi cine şi de ce s-ar încărca şi cu lacrimile altuia? Plăcerea iscată de tânguirea şi vaietul de durere al oamenilor este a zeilor toată. Şi-a acelora care pretind că vorbesc în numele lor.

Răutatea şi lupta acerbă este motorul ce pune în mişcare viaţa. Oameni şi zei, doborâţi şi învingători, nu mai ştim când şi dacă avem de a face cu viaţa sau cu moartea. Ori, cine ştie? Poate suntem morţi, în acea veşnică viaţă, deja pradă capriciilor zeului ce şi-a uitat bunătatea încă de multă vreme. Un lucru fiind şi rămânând fără dubii: suntem noi, oamenii, campioni ai iluziilor. Cine ar mai fi în univers atât de perseverenţi alergători după himere?

Preţul înţelegerii că existăm e foarte mare. De la naştere şi până la moarte nu facem decât să murim. Iar după aceea… De parcă ar conta! De ce-ar mai avea importanţă o moarte în plus sau în minus? Când vom învăţa că nu există trecut şi nu poate exista viitor devreme ce mereu ne lipseşte prezentul?

Viaţa e o teorie ambiguă născută din spaimele ce ne însoţesc la tot pasul. Ne rătăcim în gânduri la mântuire, fără să ne dăm seama că toţi o fac, inclusiv ipoteticii zei. Şi orice rotiţă se învârte pentru că-şi atrage mişcarea din energia celorlalte. Un principiu orb al universului şi-al realităţilor pe de-a-ntregul indiferent în faţa faptului că tu sau eu, ei sau alţii, oameni sau zei, se sacrifică sau sunt sacrificaţi. Iluzia de dreptatea este întotdeauna vremelnicul apanaj al acelora convinşi de izbândă.

Vorbele mari şi frumoase nu sunt decât un alt fel de configurare a sunetelor. Înaintea lor şi după ele se află inexorabilul. Tăcerea învinşilor şi larma celor amăgiţi de credinţa că au câştigat. Un val al golului ce vine şi pleacă pentru a lăsa liber locul altei deşrtăciuni. De la un orizont la altul, întregul univers şi realităţile toate desfăşurându-se nealternativ şi deloc condiţionat de dorinţele unora sau altora, fie ei oameni sau zei.           

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+