Emoție
Poezie
RaulB
noiembrie 8, 2016
1

Cobor treptele întunecate
cu pasul celui care a uitat
cum se construiesc cuiburile,
cum se ascultă muzica veche,
cum se suflă puful păpădiilor.
Ies în stradă respirând precum cei
care nu știu să răscolească brazdele,
mâinile îmi pendulează de parcă
ar fi ale înghițitorului de săbii,
ochii îmi fug pe spirale tot mai largi.
Mă așez pe bănci înrourate
și spinarea îmi tremură de emoție –
uite acum, dintr-o clipă într-alta,
soarele va răsări încă odată
numai pentru mine.

Editeaza textul
3 votes, average: 1,00 out of 1 (3 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Un comentariu
  1. Boris Mehr a comentat la data de 8 noiembrie 2016

    Noah 6

    Înainte râurile erau femei, iar marea era bărbatul iubit, acum lucrurile s-au inversat. Aparent nu s-a schimbat nimic. Zăpada s-a născut din oboseala norilor de a zbura. Au existat două potopuri – unul din lacrimi, al doilea din bucurii. De atunci nu am mai văzut așa ceva. Primul înțelept din istorie a fost o broască țestoasă. Pierindu-i graiul, oamenii au fost nevoiți să aleagă dintre ei unul. Condorul era un rege care dorea să cucerească lumea, dar nimeni nu a răspuns la chemarea sa pentru a alcătui o armată. De atunci , el zboară trist și neconsolat. Undeva am citit că iepurele este cel mai mare duș,an al omului. Este o exagerare, unii îl consideră trădător. Dar, în Australia a distrus la un moment dat o mare parte din flora continentului. Se spune că are urechile lungi pentru că Zeul l-a aruncat din ceruri pentru obrăznicia sa, i-a făcut vânt ținăndu-l de urechi.A căzut pe labele din față care s-au scurtat. Cartoful a fost pedepsit să crească sub pământ pentru că a dorit să vadă cum se iubesc zeii. Am cunoscut o femeie extrem de frumoasă, dar toate părțile corpului erau atât de mari că a fost nevoită să zboare la ceruri și să devină zeiță. Unii spun că ea vine pe ascuns în unele nopți și se iubește cu muritorii. Orice adevăr are rădăcini, astfel deosebim falsitatea de adevăr. Furtuna – prin aer zboară delfini, lamantine și caracatițe. Cerul se acoperă de spumă, din ea se naște Venera. Ciudatul cântec al incasilor – Vom bea din tigva trădătorului/ din dinții lui vom face coliere/ din oasele lui – flaute/ din pielea lui – tobe/ iar noi vom dansa. Se crapă de ziuă, cerul se desparte tremurător de pământ. În cer nu există asasinate, nici alte păcate.

    Noah 7

    Numărat, judecat, pedepsit,

    Înot pe spate, voios,

    O durere din adânc, …

    Din care adânc?

    Nu suntem oare, frunze

    Sau trestii gânditoare?

    Adânc este doar Oceanul,

    Spun, „quia absurdum est” ,

    Un protest, dar ce folos?

    Mă apropii de mal,

    Doamne ce nuferi, ce nalbe?

    Plutim de la un mal la altul.

    Aceasta e trecerea?

    Disprețuim noi trupul,

    Lui nici nu-i pasă, ucigașul e firav,

    nu are minte, așa vorbea și soacra mea Zarathustra,

    cea cu zacusca, predicatorii sunt morți,

    moartea predică singură,

    în piața publică muștele își scriu memoriile,

    copilul veni cu oglinda,

    se scutură grinda de atâți spânzurați,

    vânt de sare şi soare îl biciuieşte.

    Se plimbă gol pe malul abrupt.

    Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează.

    Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea.

    Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?

    Norii se depărtează imperiali.

    Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi.

    Barba se ia ca o cenuşă pe degete,

    goluri de timp, goluri de memorie,

    cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa.

    Erau dureri cândva, s-au dus cu norii,

    străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul

    cum pluteşte cu vioara sub bărbie,

    stelele îi cântă-n strună,

    el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva.

    De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele

    şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună?

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+