• 17 iulie 2017 la 16:22

    multumesc. da, e o varianta pe care o iau in calcul .:)

  • 17 iulie 2017 la 11:32

    spectaculos. la final ați putea lăsa:

    „iar cerul, cerul pare atât de negru,

    încât pare c-o să merg acasă

    desculț.”

    :)

  • 16 iulie 2017 la 15:18

    a trecut o lună de când am părăsit

    spațiul acesta vast al ordinii și frumuseții.

    m-am întors în oraș ca-ntr-un

    eldorado

    privind de la geam toate abisurile lui.

    e orașul autist plin

    de florile lui uscate atârnate-n balcoane și

    magazinele lui înșelătoare.

    nu zgometele picamerului mă deranjează

    acum ci această liniște contrafacută.

    ca și cum aș trage o cortină peste tragediile

    care se desfasoară

    aici și

    se mai aud doar mici zgomote înfundate.

    aștept să văd pereții de sticlă pe care vor să-i

    construiască,

    care se vor ridica

    spărgându-se la o furtună mai puternică.

    cum o să penetreze lumina

    padurea crescută-n apropiere.

    acea distanță care se umple de

    pași necunoscuți, seara, când oamenii ar trebui să stea

    fericiți în case. pădure și sticlă.

    când cioburile vor ajunge peste mâinile mele

    voi ști că sunt unde trebuie.

    acolo unde

    durerea e singurul lucru care mai trăiește

    sub soarele de mușama albă și toxică.

    între oraș, pădure și mine se aud tot mai mult zgomote înfundate.

    iar cerul, cerul pare atât de negru, semn că o sa vină o ploaie mult așteptată,

    încât o sa merg desculț,

    acasă.