• 17 iulie 2017 la 16:45

    da…azi, fără sentimentalisme. greşeala mea este că scriu sub impulsul de moment, nu las să se liniştească bine poemul şi apoi să îl public. Iar mai târziu…şi mie îmi sună patetic textul-după o zi, două.
    exersez şi mă informez ca să nu rămân la stadiul ingrat-cum ai spus- de diletant (de aceea nici nu am părăsit qpoem).
    Voi încerca însă o altă varianta a mea- mi se permite, cred acest…moft din orgoliu- variantele altora sunt deja alte poezii. le iau ca pe nişte sfaturi (modele). pentru fiecare intervenţie din care nu am decât de învăţat, mulţumesc!

  • 17 iulie 2017 la 11:45

    Angelaris, nu despre asta e vorba, că mizați pe tendințe de modă veche, ci despre un fior sentimentaloid pe care dacă îl manifești azi, riscă să fie interpretat ca fiind animat de sarcasm (ceea ce-s convins că dvs. nu doriți în acest poem). în 2017 putem afirma cu maximă lejeritate că demult nu mai suntem în era lacrimilor și suspinelor de genul „o, de-aș putea, doamne”. cultura a traversat în ultimii ~150 de ani un traseu sinuos ce nu ignorat trebuie (căci asta ar pune autorul actului „poetic” într-o situație ingrată de diletant), ci confruntat (confirmat, ramificat, dejucat, maimuțărit sau respins, dar într-un mod activ). nu faptul că textul dvs. e de modă veche deranjează, deci, ci lipsa de respect & dezinteres față de soarta poeziei până în prezent face din lectorii cât de cât antrenați niște fiare neiertătoare. :)

    prin urmare, varianta everdanei (Danielei Bîrzu) e foarte bună. o alternativă la ultimele două versuri ar fi:

    „că doar
    cine să ne mai vindece”

  • 15 iulie 2017 la 13:00

    Observ că ai scos condiționalul-optativ de peste tot și ai pus toate verbele la timpul prezent. Da, este altceva, însă…nu este cam sec așa? Adică…eu chiar am simțit textul și am încercat să redau exact ce simt. Recunosc, eu încă am tendințe de modă veche în poezie. Voi încerca o variantă asemănătoare celei propuse de tine. Mulțumesc pentru atenția acordată, everdana! :)

    • Acest răspuns a fost modificat acum 1 săptămână, 5 zile de către  Angelaris.
  • 13 iulie 2017 la 13:32

    aduc cerul mai aproape
    asa ii soarbe pe cei vlaguiti
    de suferinta

    le iau durerea
    cu mana mea
    le sterg fruntile crispate

    (culoarea din oraji le infloreste
    cum se invioreaza florile după o
    ploaie de vara)

    prin spitale și pe străzi
    mișună oameni morți de vii
    speranta evadeaza din piepturi
    undeva este d-zeu care asteapta
    sa nu fie respins,
    pentru ca
    doar el poate sa ne vindece.

    uite o idee, dar textul este subtire la nivel ideatic, poate si asta este problema.

  • 12 iulie 2017 la 17:55

    aștept sugestii pentru acest poem care nu a fost aprobat pentru publicare. Mulțumesc!

  • 12 iulie 2017 la 17:53

    de-aș putea aduce cerul
    mai aproape
    l-aș lua în căușul palmelor
    să-l soarbă cei vlăguiți de suferință

    de-aș putea lua durerea
    cu mâna mea
    le-aș șterge frunțile crispate
    le-aș pune la loc zâmbetul în privire
    culoarea din obraji le-ar înflori iar
    cum se înviorează florile după o ploaie de vară

    de-aș putea compune un cântec
    de deșteptare pentru muribunzi
    l-aș fredona prin spitale și pe străzi
    unde mișună oameni morți de vii

    o, de-aș putea să strig
    clocotul de speranță din pieptul meu
    să dau fiecăruia măcar câte un strop
    suficient pentru o viață întreagă

    Doamne, de-aș putea
    să-i fac să Te creadă
    să nu Te mai respingă batjocoritori
    ei nu știu că numai Tu
    poți!