• 11 noiembrie 2017 la 22:55

    îmi amintesc exact
    cum au sunat singurele cuvinte
    pe care nu ți le-am spus,
    felul în care ar fi putut lua
    forma unor bâlbâieli deja înțelese

    atât de mult am vrut să-ți spun,
    încât mi-ar fi ieșit la fix cuvintele,
    în nuanțele potrivite și fără subtilități

    deși a trebuit să rămân mut,
    pe undeva prin mine încă se aude clar,
    se desfășoară tăcerea
    care mă definește și nu te va părăsi

    parcă văd cum dintr-o dată
    m-au surprins semnele
    conform cărora trebuiau respectate
    prin cuvinte nespuse legi nescrise

    împrejurarea n-a permis
    și totuși am venit și ne-am dus ușor,
    păsări căutând flămânde
    anotimpul interminabil

    atât de convingător
    nu s-a întâmplat nimic
    și nu ți-am spus totul iar și iar,
    încât încă persistă chipul tău
    ascultându-mă

    văd ochii tăi înțelegând
    și renunțând deopotrivă,
    încă stă pe loc ora de aur
    la care lumina trecea peste buzele tale

    îmi amintesc în detaliu
    felul în care m-au trecut în tăcere anii
    care ni se vor fi adăugat,
    încă simt cum la capătul momentului nefavorabil
    copiii noștri n-au mai avut cum să vină

    când totul a fost împotrivă
    și a trebuit să renunț mai ales la mine,
    mi-e încă la fel de limpede
    cât de frumoasă a fost împrejurarea