• 6 august 2017 la 21:26

    nu contează dacă a fost bine sau n-a fost,
    n-are a face dacă mai pot sau nu,
    sunt exact așa cum sunt
    crescut în țărână și paie, numele meu e pământ și piatră,
    mă iau în pumni și mă brăzdez adânc și în mine primesc

    sunt copilul care a aruncat cu furca după șoarecele fugit
    și în timp ce murea l-a iubit, a simțit toată durerea vieții
    prin ochii lui mici și prin dinții lui neputincioși
    pe care încerca să-i înfigă în dintele furcii înfipte în el

    copilul care a tăiat cu toporul bobocul tăfălog de gâscă
    pe care-l hrănise cu frunze fierte de urzică și mălai muiat
    și n-a mâncat din el și n-a lăsat pe altcineva să-l taie

    copilul care a dat între coarnele abia răsărite ale vițelului
    cu muchia securii, pentru că era așa de speriat
    încât nu-l puteau prinde să-l taie
    și mi-au zis că sunt bărbat și nu m-au înțeles
    și vițelul n-a mai tremurat

    ăla sunt, copilul călit care a avut o săpăligă pe măsură
    și un topor la brâu, copilul liber în zilele de singurătate,
    pe deal cu vitele, suit prin vârf de copaci cu gândurile,
    învârtind jordele încrustate pe degete
    și mestecând măcriș și pătlagină și frunză de fag

    sunt la fel ca vacile lovite să tragă carul pe coastă în sus,
    cu grumazul ros de jug și luat seara în brațe,
    când le țesălam și le priveam în ochi
    sufletul meu e al câinelui care venea bot în bot cu mine,
    să mirosim și să mâncăm împreună,
    să alergăm unul pe lângă altul,
    câinele care era mai bătrân decât mine când a murit

    sufletul meu e suflet de mâță și de porc,
    sunt găina cu un ochi pe cer după uliu
    și în înălțimi mă rotesc înfometat
    sunt mulat pe chipul serilor brute și calde,
    sus pe carul încărcat cu fân, cu prăjina între umeri,
    sau jos în jurul mesei pitice de lemn, cu spatele la vatră

    vântul când bate, bate în mine,
    umbra lungă a copacilor se mișcă
    odată cu ziua care mă trece în două
    ciorile pleacă dintr-o parte într-alta peste mine,
    știu exact când e vremea să se întoarcă și știu în tăcere

    sunt treaz acolo, înainte de răsărit, să aud privighetoarea
    și iau la primele raze ceva în gură să nu mă spurce cucul
    când soarele încinge într-un fel anume simt ploaia care vine,
    iar dacă plouă cu soare, simt cum frunzele se mănesc încet

    îmi umezesc buzele în vița de vie care plânge
    și brazdele sunt întoarse în mine din cap până-n picioare
    când pun mâna pe lemn, el și cu mine suntem la fel,
    știu cât de tare trebuie să strâng coada
    de sapă și de coasă și de furcă și de bardă,
    cum trebuie să le las să alunece prin palmele scuipate

    sar peste toate gardurile și din prunii și merii pitici,
    dulci și pădureți, mă las pe creanga de salcâm
    s-o plec până la limba răsucită a vacii,
    mă arunc în sus pe coaste cu fagii tineri încordați,
    alunec pe coaja netedă a nucilor și cireșilor
    și ajung neapărat printre mestecenii care mă fixează
    la locul meu cu privirea lor albă și neadormită

    mândria mea și sălbăticia mea și greșelile mele
    nu sunt decât natura care nu mă părăsește,
    natura care îmi arată și mă învață
    știu singur cine sunt și știu dezvelit cine sunt,
    nu mă voi schimba vreodată și trebuie să știi
    cum dau socoteală pentru a fi cu adevărat blând

    când vii către mine, trebuie să știi și să nu uiți
    că asta e singura cale pe care ne putem întâlni,
    doar așa te pot întâmpina
    vin din inima nămolului și din umbra pădurii
    și port soarele și vântul în trupul meu

    nu bunătate sau frumusețe, ci ceea ce este, așa cum este,
    pașii mei nu-i poți întâlni decât apăsați în mersul firii
    nu e altă cale decât să știi că atunci când râd și plâng,
    o fac cu apele învolburate la vale
    și cu tunetul frânt prelung printre nori

    dragostea nu e doar o vorbă aruncată,
    știu asta pentru că sunt roata de lemn care se opintește în noroi
    și căprioara ce trece prin gard cu forța vieții
    trebuie să știi că înăuntrul meu e tot zbuciumul lumii și întreaga ei seninătate,
    că nu ne putem întâlni decât dacă trăiești cu adevărat viața care ești