• 11 ianuarie 2017 la 15:33

    Și, iată, rezultatul:
    mă întreb

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne ascundem de cuvinte –
    reflexii opace,
    versatile exerciții
    de supraviețuire,
    înseriate contracte sociale…
    și poate
    în tăcere
    vom descifra o altfel de vorbire –
    descătușată
    de semnele morții.

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne privim cu ochii închiși
    și poate
    în beznă
    vom desluși o altfel de vedere –
    oglindă eliberată
    de ridurile timpului.

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne refuzăm atingerile
    și poate
    de atâta sete
    trupurile noastre
    vor crește înlăuntru
    brațe altfel
    desfăcute
    de ispita căderii.

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să sfidăm tic-tac-ul vremii
    și poate
    în repaus
    cu altfel de urechi
    vom auzi
    sincronul
    inimilor noastre.

    întreb

  • 11 ianuarie 2017 la 14:19

    Procesul de familiarizare este reciproc. :) Continui să vă dau dreptate. Ba chiar mai mult, de data aceasta voi opera în text modificările necesare. Într-adevăr, punctele de suspensie sunt în plus. Vorba englezului: „less is more” (că tot mi-ați deconspirat gustul „inedit” pentru clișee) :) Voi cugeta și asupra celor două formule („goana timpului”, „ridurile vremii”). Cum v-am mărturisit intenția (care, admit, poate conota obstinație, chiar orgoliu exacerbat) este de resemantizare/revalorificare a sintagmelor tocite. În cazul strofei care conține „ridurile vremii” construcția se voia una exclusiv vizuală (păstrându-se evident jocul/dialogul natural-supranatural, fizic-metafizic s.a.) La fel, „goana timpului”, în respectiva strofă, structură auditivă, speram să fie salvată de simbolismul limbajului interfață. Dar, cum spuneam, mi-ați dat o temă de gândit. :)

  • 11 ianuarie 2017 la 12:25

    încep (sau: încerc) să mă familiarizez cu această voce poetică melancolică. țin să subliniez că prima jumătate îmi pare mai expresivă (deoarece e mai originală, nu preia atâtea expresii consacrate ca a doua jumătate a textului). o poezie limpede, dar în care continuă să mă deranjeze soluții precum „goana timpului” (cred că la o căutare pe google, ați afla zeci de mii de entry-uri), „ridurile vremii” sau cele trei puncte de suspensie de la final (prin care îi dați mură-n gură cititorului; un sfârșit brusc, prin cuvânt și fără semn de punctuație ar fi, în opinia mea, un câștig).

    succes! :)

  • 10 ianuarie 2017 la 15:21

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne ascundem de cuvinte –
    reflexii opace,
    versatile exerciții
    de supraviețuire,
    înseriate contracte sociale…
    și poate
    în tăcere
    vom descifra o altfel de vorbire –
    descătușată
    de semnele morții.

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne privim cu ochii închiși
    și poate
    în beznă
    vom desluși o altfel de vedere –
    oglindă eliberată
    de ridurile vremii.

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne refuzăm atingerile
    și poate
    de atâta sete
    trupurile noastre
    vor crește înlăuntru
    brațe altfel-
    desfăcute
    de ispita căderii.

    mă întreb
    dacă n-ar trebui
    să ne oprim din goana timpului
    și poate
    în repaus
    cu altfel de urechi
    vom auzi
    sincronul
    inimilor noastre.

    mă întreb…