• 12 octombrie 2017 la 11:29

    suntem aici în orașul ca o abație.
    orașul este un crater imens în care eu îți spun:
    dragostea noastră este molozul.

    plămânii noștri sunt aerul viciat: blocarea respirației
    în timp ce ne apropiem unul de altul.
    suntem un preot și o preoteasă cu haine
    lungi albe, predicând o frumoasă poveste.

    suntem aici în orașul clonat.
    dislexici/ amorfi. acum îndrăznesc să îți spun: dezbracă-te.
    pe sub hainele grele pielea noastră nu va simți frigul și înghețul.
    va fi liberă. dar orașul ne va ține de cald cu noroaiele lui.
    în care parte vom pleca, depinde doar de noi.

    ești bătrănă, lună și noi îți vom mângâia dunele
    noapte de noapte ca pe cozile împletite ale bunicilor noastre.

    plămănii noștri se unesc într-un uriaș sac respirator.
    &
    eu îți spun:
    n-o să fim niciodată liberi chiar dacă orașul
    ne aruncă undeva pe malurile unui ocean, cu valurile lui
    înspumate spălându-ne trupurile.
    numai noi putem ști
    de ce tresărim noaptea în somn / când ne atingem mâinile.
    de ce
    sufletele noastre
    ne bântuie.

    suntem
    arborii de ulei care își picură mirul peste acest oraș bătrân
    un artefact în care ne zbatem zi de zi.
    și eu îți spun: dragostea noastră este noroiul
    care ne ține în viață & respiratia noastră atât de aproape de cer.