• 23 aprilie 2017 la 7:17

    Mulţumesc, aşa e, între timp ma-am decis pentru: brânză-nflorită

  • 23 aprilie 2017 la 1:47

    Nu pricep finalul, textul e foarte bun, un pic prea dezarmat, poate cã resentimentele violente, autoviolente aş spune, nu se proiecteazã doar pe progeniturã. Dacã ar fi ceva de ameliorat, finalul trebuie acordat în tensiune, un ton minor sau o stare suspendatã ar da bine, ar deschide monologul spre un final major (happy end).

  • 20 aprilie 2017 la 15:05

    strânge-mă,-n foamea lor dinţii, mâncă-mă
    (numărul cu lei tigri lei l-ai văzut?)
    aşa se mănâncă părinţii, copiii aşa
    rup din părinţi ca la circ, în aplauze
    (?!)
    strânge-mă, în aplauze nu mă sufoc abia
    acum simt răsuflarea de lapte a ta
    eşti un copil cât o statuie, mâncă-mă
    hrăneşte-ţi orgoliul cu mine, mâncă-
    (?!)
    mă gândesc să te dau în adopţie cu tot
    cu oscioarele mele încă în digerare, pe bot
    să te şteargă noii părinţi din america, să-ţi
    şteargă urmele de brânză împuţită din noi.