• 24 septembrie 2017 la 11:07

    ne-au trebuit ani de zile să ajungem aici.
    sa fim printre acești contrabandiști ai fericirii despre care nici
    noi nu stim cum s-au născut.

    printre terminațiile nervoase ale orașului
    e lumina aceea care mă face sa mă aplec asupra ghetourilor
    locurile unde ar fi trebuit să mă nasc.
    acolo, pe niște coridoare întunecate și vii
    unde văd oameni și copii vânzându-și unul altuia drogurile.

    e o căldură plăcută când scriu despre asta la fel ca
    200 de filamente luminoase care se aprind și se sting.

    în clădirile acestea părăsite ca și cum nimeni
    nu mai locuiește aici, decât ei. cei care ne fură
    nopțile cu glasurile lor disperate căutând să rămână în viață.
    nopțile noastre ca niște pastile de somn.

    alergăm pe culoare întunecate
    200 de filamente se aprind / se sting
    zonele de intersecție sunt undeva pe la mijloc
    într-o cameră plină cu napalm și frunze,
    te văd pe culoar înaintând înspre mine.

    dar eu sunt doar un animal viciat, la fel ca și tine
    evadat dintr-o cușcă pe care o închid / o deschid
    si mai primesc o doză de tristețe sau fericire.

    mi-au trebuit ani de zile să ajung aici
    în acest cartel al drogurilor și nu voi pleca
    ca să mă întorc în orașul sufocat de normalitate și somn.

    sunt acest animal hăituit care se aruncă în foc/ până tot cerul explodează
    în brațele mele. neputința de a schimba ceva fie înspre
    rău sau înspre bine. ne împușcăm unii pe alții
    din dragoste sau din ură / ca și cum armele noastre ar fi date de
    un dumnezeu. dar dumnezeu este stăpânul nostru
    de când ne-am născut. da, e o caldură placută să scriu despre asta
    în timp ce cele 200 de filamente se conecteaza la creierul meu și îmi
    dictează să scriu de fapt, despre:
    moarte
    furie.
    și
    exil.