• 17 mai 2017 la 0:07

    Ţi-am simţit inima prin sînul tău stîng
    şi am devenit copil din nou
    şi am rîs prosteşte
    deşi nu-mi zicea nimic.
    A fost ca şi cum m-aş fi aflat cîteva clipe
    îndărătul lui
    şi aş fi încercat ca idiotul să mă prind de ceva
    dar era mult prea alunecos
    acolo sus.
    Eram atît de aproape, încît bătăile inimii tale au
    amestecat în mine toate organele
    devenind o masă inertă şi sinceră,
    după cădere
    oasele mi s-au desfăcut în mii de fărîme
    pielea mi-e ca lutul după un anotimp secetos
    vorbele-mi sînt ca ale unui nenorocit de poet din veacul al XIX-lea.
    Cine mă face acum la loc?
    Cum să mai scriu cînd
    degetele mele sînt undeva pe caldarîm, sîngerînde. Fără unghii,
    alături de copilul care a alunecat fără scăpare, pe cînd
    sînul tău stîng e la locul lui.
    Aş putea zice: alături de cel drept.
    Ţi-am simţit inima prin sînul tău stîng
    şi nu am repetat versul pentru umplutură, cum fac poeţii clasici
    ori discursurile motivaţionale,
    ci pentru că aşa este: s-a întâmplat de două ori, btw.