• 27 noiembrie 2016 la 11:26

    Boris Mehr Today at 11:10 AM
    To
    QPoem
    Message body

    Între biografie și politică

    În Biblie scrie că evreii ar fi un popor ales. De asemenea se spune că familia este sfântă și unită. Poporul numit ales a avut de suferit timp de două milenii numeroase persecuții, dintre cele mai absurde și sângeroase, culminând cu Holocaustul.

    Dar nu voi face istorie aici, mă voi referi strict la familia mea. Fără nicio ordine. Bunicii din partea mamei au trăit în Cernăuți. În timpul ocupației germane au fost obligați să primească în gazdă un ofițer german, care s-a purtat normal cu ei, dar, într-o noapte au fost ridicați , era în iarna anului 1942, li s-a spus că sunt comuniști, desigur era o eroare, era căutată o comunistă Scherf, bunica nu avea nici noțiuni elementare de politică. Bunicul s-a dus cu ea să lămurească situația, au fost urcați într-un camion, duși pe malul Bugului și puși să-și sape gropile. Au fost împușcați imediat ce s-a terminat cu săpatul.

    Cu ce au greșit? Da, au greșit, trei din cei cinci copii ai lor se aflau în Palestina, i-au rugat pe părinţi să vină acolo încă în 1939. Bunicul nu a crezut în Holocaust. Ne întrebăm cum de au reuşit naziştii şi aliaţii lor să extermine ca pe nişte vite şase milioane de oameni, mulţi cu carte, cu bogate cunoştinţe în diverse domenii. Nu numai naziştii sunt de vină. Europa nu a reacţionat la pericolul nazist. De evrei nu prea le-a păsat multora. Churchill îmi este drag pentru că a spus „vom lupta până când vom ucide fiara în bârlogul ei”.

    Primul băiat al bunicilor a plecat în Palestina în anii 20, era născut în 1905, a intrat în organizaţia de tineri sionişti , după război s-a apropiat de Ben Gurion, a fost primul secretar al guvernului acestuia, apoi ministru. Este pomenit în lucrări despre istoria Israelului. Numele ebraic- Zeev Sharef ( a scris prima variantă Declarației de Independență, a fost în România pentru schimburi comerciale). Despre Lenin spunea că a fost cel mai mare escroc din secolul XX. A doua, era fiică, a ajuns şi ea în Palestina în anii 30, s-a măritat, dar soţul a murit în 1940, în urma unei explozii provocate de o unitate arabă, anti-sionistă.

    Următorul fiu, Petre Suciu ( nume impus de cadrele peceriste) a devenit comunist la Brno, unde studia ingineria, a ajuns în Franţa, a fost voluntar în Spania, apoi membru în Rezistenţa Franceză – acum nu prea se vorbeşte despre participarea comuniştilor la rezistenţa antinazistă. După război a revenit în România, a ocupat diverse posturi în diplomaţie, a fost dat afară în anii 60, prin epurarea cadrelor de care s-a ocupat Ceauşescu, în spirit naţionalist; a plecat, scârbit, din România în Israel. Îl cunoşteau mulţi din Conducerea PCR, nimeni nu l-a susţinut. Ultimul fiu a plecat şi el de tânăr în Palestina, a trăit până la 80 de ani, fiind unul dintre kibutznicii cei mai convinși, membru al partidului Mapam, socialist de stânga. Nu iubea comunismul lui Stalin.

    Despre mama voi pomeni mai departe. Bunicii din partea tatălui erau destul de înstăriți, mergeau la băi în fiecare vară, aveau guvernantă pentru cei patru copii – două fete și doi băieți. Tatăl meu a studiat liceul la Viena, apoi, ongineria chimică la Rouen. Nu știu cum și de ce s-a apropiat de comuniștii francezi. În 1936 s-a înrolat într-o brigadă de voluntari în Spania. I-a cunoscut pe Valter Roman,Petre Borilă, Mihail Florescu, Mihail Burcă (al cărui frate a murit în războiul civil).

    După înfrângerea comuniștilor și republicanilor a revenit în România, prin Maroc. În 1940, căsătorit cu mama mea, a fost trimis de PCR în regiunea Herța pentru a sprijini campania de colectivizare. Despre războiul civil din Spania nu mi-a povestit prea mult, știu că mamei i-ar fi relatat că sovieticii nu sunt un exemplu în politică. Nu știu ce voia să explice. Mama , în tinerețe a făcut parte din Hashomer Hațair, organizație sionistă de stânga.

    În noaptea de 21-22 iunie 1941 au fost treziți de bubuiturile tunurilor, au înțeles că războiul așteptat de mulți, cu excepția lui Stalin, a izbucnit. Au luat o valiză, au ajuns după câteva luni în Nordul Caucazului, unde m-am născut, apoi armata germană a ajuns în zonă, părinții s-au ascuns ( mă minunez de cei care nu știu ce înseamnă a te ascunde de ocupanții naziști, atunci când etnicii neevrei erau oameni de omenie), au ajuns în vestul munţilor Urali, unde tata a lucrat ca maistru la o uzină petrochimică, iar mama – la cantina întreprinderii. Un antisemit rus a aruncat-o de pe scări, strigând că Hitler nu știe să omoare evrei.Tata nu a fost primit în armată, cum ar fi dorit, sovieticii nu aveau încredere. S-a adresat conducerii românilor din Comintern, la zecile de scrisori nu a primit nici un răspuns. Ana Pauker era ocupată cu alte probleme.

    Reveniți după război în România în 1945, tov. Borilă l-a întrebat de ce a venit fără aprobarea Partidului. Era o întrebare stupidă sau perversă. I s-a dat carnetul de membru PMR abia în 1954. A suferit extrem demult, unii colegi de serviciu râdeau de el, cunoscându-i trecutul. A murit, cred și de supărare, în 1960. Avea 50 de ani.

    În ce mă privește, am fost UTM-ist, apoi, fiind student la Politehnica din București, am cerut să studiez la Moscova. Eram încă fascinat de o țară mare și, se spunea, frumoasă, URSS. Am călătorit pe cont propriu, ajutat de foști prieteni ai părinților, deveniți cetățeni sovietici. În căminul studențesc aveam colegi care, se pare, aveau sarcina să raporteze unde trebuie, ce vorbesc, ce păreri am. De exemplu, când am comentat despre Hrușciov în legătura cu criza din Cuba, criză ce putea duce la un război adevărat, colegii nu au mai vorbit cu mine luni de zile.

    Când am fost în excursie în Caucaz,zonă ce mă fascina, am fost oprit de o patrulă kaghebistă care m-a interogat de ce fac turism în zone interzise. Nu era scris nicăieri cuvântul „interzis”. Mi-au spus să plec urgent acasă, în România, că altfel am să am mari neplăceri.

    În anii ’60 am citit prima povestire a lui Soljenițîn, apoi poemul lui Evtușenko „Moștenitorii lui Stalin”, am început să mă îndoiesc de tătucul popoarelor, știam că fusese un adversar al Occidentului, că mai era și antisemit, deși avea colaboratori evrei – Kaganovici ș.a. Că și-a ucis majoritatea colaboratorilor, rudelor, prietenilor, dar dimensiunile Gulagului au fost ilustrate prima oară de cartea lui Soljenițîn, ca și de povestirile lui Varlaam Șalamov. Nu știam de Vasili Grossman, a fost publicat mai târziu.

    Revenit în România în 1965, am lucrat în diverse domenii ale industriei chimice, ședințele de partid, de învățământ mă plictiseau, adormeam uneori, dar nu am fost niciodată un adversar al regimului. Singurul lucru care m-a exasperat a fost refuzul timp de un an și jumătate de a mi se aproba căsătoria cu o cetățeană sovietică, deşi aveam deja un copil. Dacă eram mai nebun l-aș fi împușcat pe Ceaușescu. Îl consideram un caraghios, vorbea greoi, lipsit de darul oratoriei, iar după ieșirea furtunoasă cu ocazia ocupării Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia, a revenit, după trei zile cu un alt discurs complet schimbat, cu sens invers.

    Prin 1982, am avut ocazia să dau mâna cu el, părea foarte bolnav, galben la față, nu știu de era el sau o sosie, dar după o oră a ținut un discurs în centrul orașului Zalău care era interminabil și lipsit de orice logică. Mă întreb care era adevăratul Ceauşescu…Am ocazia să cunosc pe unii din nomenclatură – Grigore Geamănu, jurist, secretar al Consiliului de Stat, om mărginit, m-a întrebat de ce țin să mă căsătoresc, chiar dacă am un copil. |Apoi pe Emil Bobu, care se uita la utilaje ca la dinozauri, nu pricepea nimic din explicații, Ion Dincă ce ne făcea teoria muncii fără preget, pufăind din Kenturile lui, rare pe piață. ”Ce-i spunem TOVARĂȘULUI, ce faceți voi aici este o bătaie de joc”, spunea fostul caporal devenit general. Procesul și împușcarea Ceaușeștilor m-au bucurat la început, apoi, deşi erau doi din cei mai odioși lideri din țările socialiste, am reflectat la modul aberant sub aspect juridic și la graba cu care au fost ciuruiți. Numai la noi s-a rezolvat atât de simplist lichidarea unor lideri, care ar fi avut ce spune. Nu erau mai buni nici ceilați lideri din țările socialiste, dar altfel s-a procedat. . Partidul s-a dizolvat, nu am mai intrat în nici un partid . Politica post-ceaușistă a devenit un circ sau o comedie caragialeană.

    Desființarea unor întreprinderi care abia se utilaseră cu aparatură modernă, pe baza acordului cu BIRD, deci cheltuieli de milioane și miliarde de dolari, despre care acum nici nu se mai vorbește, distrugerea barbară a amenajărilor agricole prin lichidarea unor cooperative ce puteau deveni ferme agricole, mi s-au părut măsuri idioate. Trecerea la economia de piață s-a realizat sub semnul jafului nerușinat. Acum se văd și rezultatele. Nimeni nu garantează că se vor face progrese majore, rămâne speranța. Dacă eram mai tânăr aș fi plecat în Israel , am fost în vizită de două ori. Nu m-aș fi stabilit nici în Germania, nici în SUA. La CNSAS am găsut un dosar gros de 500 de pagini cu tot felul de turnătorii pe seama mea și a soției, care ar fi spus că la Moscova se trăia mai bine decât în România, ceea era chiar adevărat. Ca student aveam o bursă cu totul mulțumitoare, am avut ptrofesori eminenți, mulți evrei, era o satisfacție personală. Dar nu am fost favorizat ca student străin. Moscova era un oraș privilegeat. Am văzut în practică, în Bașkiria, adevărata sărăcie a muncitorilor.

    Singura măsură bună, la noi, după 1989, a fost deschiderea granițelor (pe care Tito a făcut-o cu 35 de ani mai devreme). Nu am nicio părere în privința soluțiilor economice, pur și simplu nu mă pricep, iar statutul de pensionar mă ține departe de lupta dintre rechinii actuali. Fiul meu a ajuns de 25 de ani în SUA, este extrem de mulțumit și nici nu dorește să știe prea multe despre politica din România. Familia mea a cunoscut astfel burghezi, sioniști, comuniști, iar urmașii mei sunt americani.

    C’est tout.

    BORIS MARIAN MEHR
    noiembrie 2016