• 30 decembrie 2016 la 18:21

    Pentru mama mea, născută martie 1902, moartă martie 1959
    şi tatăl meu, născut februarie 1900, mort iunie 1959

    De ajuns, am spus – şi am părăsit biserica,
    Refuzând acea procesiune ţeapănă spre cavou,
    lăsând mortul din sicriu să meargă-acolo singur.
    Iunie. M-am săturat să fiu bravă, iarăşi şi din nou.

    Am călătorit spre Cape. Mi-am rotunjit cultura
    sub cerul brăzdat de soare, diurnul călător,
    acolo unde marea pivotează ca o uşă de fier.
    Şi ne-am mângâiat. În altă ţară oamenii mor.

    Dragul meu, vântul se năpusteşte ca un balaur
    dinspre marea-n spume, iar noi astfel ne-atingem, încât
    ne pierdem unul în celălalt. Nimeni nu rămâne singur.
    Unii oamenii ucid pentru asta – sau pentru atât.

    Ce se poate spune despre morţi? Ei zac fără pantofi
    În bărci de beton. Ei sunt deja asemeni pietrelor
    Sau mării, dacă aceasta s-ar opri din mişcare. Ei refuză
    Binecuvântarea – gâtlejul, ochii şi încheieturile lor.