• 10 noiembrie 2016 la 9:53

    În noaptea teribilă, substanţă naturală a tuturor nopţilor
    În noaptea de insomnie, substanţă naturală a tuturor nopţilor mele,
    Îmi reamintesc stând de veghe în această somnolenţă stânjenitoare,
    Îmi reamintesc de cele făcute şi de cele pe care aş fi putut să le fac în viaţă.
    Îmi reamintesc, iar o nelinişte
    Mă străbate ca o înfrigurare prin corp, ca o spaimă.
    Ireparabilul din trecutul meu-acesta este cadavrul!
    Toate celelalte cadavre ar putea fi doar iluzie.
    Toţi morţii ar putea să fie vii în altă parte.
    Şi chiar toate clipele mele din trecut s-ar putea să existe altundeva,
    În iluzia spaţiului şi a timpului,
    În falsitatea transformării.

    Dar ceea ce nu am fost, ceea ce n-am făcut,
    ceea ce nici măcar n-am visat;
    Ceea ce numai acum văd că trebuia să fi făcut,
    Ceea ce numai acum văd limpede că trebuia să fi fost-
    Iată ce anume e mort undeva dincolo de toţi Zeii,
    Iată-iar la urma urmelor era tot ce se afla în mine mai bun-
    ceea ce nici Zeii nu pot face să trăiască…

    Dacă într-o anumită clipă
    Eu aş fi luat-o la stânga în loc să o iau la dreapta;
    Dacă într-un anumit moment
    Aş fi spus da în loc de nu, sau nu în loc de da;
    Dacă într-o anumită conversaţie
    Aş fi pronunţat frazele pe care numai acuma, în semisomn, le elaborez-
    dacă toate astea s-ar fi întâmplat aşa,
    Altul aş fi fost eu astăzi, iar probabil că întreg universul
    Ar fi devenit pe neobservate şi el altul.

    Însă nu am luat-o spre partea definitiv pierdută,
    Nu am luat-o, nici nu m-am gândit să o iau, şi doar acum îmi dau seama;
    Însă nu am spus nici nu şi nici da, şi numai acum văd ceea ce nu am spus;
    Iar toate frazele pe care trebuia atunci să le spun răbufnesc din mine acum,
    Limpezi, inevitabile, naturale,
    Conversaţie încheiată în mod definitiv,
    Subiect perfect rezolvat…
    Însă numai acum mă doare ceea ce niciodată nu a fost şi nici retrospectiv nu va exista.

    Ceea ce am ratat cu adevărat nu mai are nici o speranţă
    În niciun sistem metafizic
    Aş putea lua cu mine în altă lume ceea ce am visat,
    Dar aş putea oare duce în altă lume ceea ce am uitat să visez?
    Acestea, într-adevăr, visurile nevisate, ele sunt cadavrul.
    Îl înmormântez în sufletul meu pentru totdeauna, pentru toate
    timpurile, pentru toate universurile.
    În această noapte în care nu dorm, şi pacea mă înconjoară
    ca un adevăr din care eu nu fac parte,
    Iar clarul de lună de-afară, ca o speranţă ce-mi lipseşte, e pentru mine invizibil.

    Fernando Pessoa – În noaptea teribilă, 11.05.1928

    • Acest subiect a fost modificat acum 10 luni, 2 săptămâni de  Solange.