• 2 aprilie 2017 la 16:42

    Nu-s numai Alpii înecati ai cugetării
    Nu-s numai recile ninsori pe ideal,
    Nu-i numai jocul străveziu al fiecărei
    Sclipiri filigranate în pocal,

    Ci-i cugetarea clocotind necontenită,
    Zvâcnind din noi spre alte ceruri ori genuni
    Și-s aripile gândului ce se agită
    În pătimase pale de furtuni.

    Să nu închidem pasiunile ideii
    În temnițe de lașitate si urăt;
    Va fi mai greu să le scăpăm de vraja cheii
    Cănd în adânc se vor fi mohorat.

    Odata-un om și-a zăvorât în sine gândul
    Și dragostea și-a zăvorât-o-n sinea sa,
    Visa sa le redea cândva din nou avântul –
    Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.

    La geam țintea privirea-n zarea aurie,
    Privea convoiul lung de nouri cu nesaț
    Și legănat de-o nesfârșita nostalgie
    El randunele-ademenea în lant.

    Le contempla cu duiosie – prinse – teama,
    Le mângâia pe pieptul moale și gălbui
    Și tresărea de duioșie dându-și seama
    Că are-o viata în puterea lui.

    El le prindea doar ca să le elibereze
    Legându-le de gât cu șnur vopsit frumos;
    Le urmarea apoi cum zboară-n curbe treze
    Mișcat de gestu-i larg și generos.

    Dar cea mai mândră rândunică își închise
    În palma aspra ochiul cald și îngrozit.
    Atât de intim libertatea își iubise
    C-a refuzat eliberarea. A murit.

    • Acest subiect a fost modificat acum 7 luni, 2 săptămâni de  Gabriel Cristea.