• 14 august 2017 la 16:19

    Prin ochii lui Adam

    O, Doamne, Doamne, ce se
    prelinge-n mine din această
    noapte, căzută-n bot precum
    un lup prea hăituit, învins?!
    Ce-şi caută astâmpărul şi-alean
    în duhurile mele, rotindu-se
    de zor în jurul singurului Duh,
    privit, iubit, descris şi legănat,
    de-a pururi de nestins, rămas
    singur în veci, nemângâiat?
    Spre tine mă întorc din vis şi
    somn, în tine liniştea mi-o aflu,
    spre tine-alerg şi mă întorc, ay,
    pururi, de unde aş veni şi ce aş
    face. La tine mi-este gândul şi
    fiinţa, inima, sufletul frumos,
    în care-ai strâns de pretutindeni
    farmec, iubire, rouă, dulci amintiri,
    trecut cât lumea, viitor, uitare şi
    sfială, răsucite blând pe fiecare os,
    în fiecare mădular, strunjit cu
    dragoste de tine în singurătatea,
    la care îmi doresc s-ajung atunci
    când singur sunt şi frig îmi e ca
    din senin. Şi ceva mă strânge-n
    piept şi-mi urcă în gâtlej; mai
    e puţin şi parcă mă sugrumă.
    Trag aer adânc de tot în piept şi
    boarea dinspre tine-mi spune totul.
    Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor de Ea.
    Mi-e dor de Ea. Până s-o smulgi
    din coasta mea, aşa de dor mi se
    făcea, încât spre tine duhul mi-l
    spoream, cu o privire munţi din
    loc urneam, marea din palme o
    sorbeam, văi, şerpi şi păsări spre
    tine întorceam, şi soarele, şi luna!
    Mi-e dor de implacabila femeie
    ca de mâna ta, care din lut mi-a
    smuls plămada vie. Sfinţească-se
    dorul, chemarea, norul, patima,
    fiorul care mă stăpâneşte, când
    inima o leagănă în aburu-i curat
    pe ea, dulcea femeie, otrava ce-mi
    dă viaţă vie, nectar ales din răsărit,
    mireasmă de pădure şi lacuri stinse
    de tot aproape-n aşteptare. Femeie –
    vrajă adusă dinspre roze alintate de
    zănatici fluturi, divino, întoarsă spre
    cerul dinlăuntru, o, nesfârşito, fee!

    Prin ochii Evei

    O, Doamne, dă-mi nectarul zilei
    dintâi, în care lumea o vedeam
    prin ochii Evei şi te-ntrebam: ce vezi
    când mă priveşti, de parcă te-ai uita
    de tot adânc în mine ca-ntr-un abis
    şi-ai răsfoi încet, încet, în cartea firii,
    văi şi livezi, stupi de albine, munţi
    de sare, împunse-n coastă de zăpuşeală,
    copilăroase duhuri, heruvimi stângaci
    şi-apoi, târziu, zănatice amiezi?
    Din adâncimi eu mă ridic şi-mi arde
    ochii coama încinsă a tăcerii, blând
    răsucită dinspre ţara verii verilor toate…
    Deşi e iarnă, tu taci, tu taci şi, iarăşi, taci…
    Spune-mi de ce plămada duhului
    tu mi-ai lucrat-o, fără să clipeşti,
    din noapte?! De ce mai văd, ca-n vis,
    în zori de zi, cum mâinile primei
    femei din întuneric se adapă,
    cum bezna se strecoară ca un hoţ
    prin trunchiul ei păgân, subţire,
    în bronz turnat, lege, mireasmă
    de pădure şi argilă, de un murg sălbatic
    ce aruncă-n ochii Evei otravă dulce,
    fulgere, vrajă, scântei, uitare, taină,
    şi-atunci când nu mai e de făcut nimic,
    azvârle dor păgân cât să renască-o lume
    de zei fără sfârşit, mergând pe apă?!…
    Poeme din romanul în versuri Ostrovul Învierii
    25 august 2016 – 16 aprilie 2017, Învierea Domnului