• 27 noiembrie 2016 la 17:29

    Doamnà HENDEA
    Mà alàtur grupului dumneavoastrà nu atit din spirit de cetàtean român stabilit undeva aiurea, am dublà nationalitate, dar mà simt in primul rând Român, asa cum cei din perioada renasterii spuneau: ubi bene ibi patria! Ràmân un Europeean convins! si-mi place sà-mi petrec cea mai mare parte din timp in România (je suis à la retrait).
    Am apreciat enorm poemul dumneavoastrà, nu stiu ce vârstà aveti, dar se pare cà am cunoscut bine epoca pe care o descrieti, iar stilul dumneavoastrà cred cà ne apropie, poate cà nu suntem : dans l’air du temps” dar in afara modelor (ce sunt tot timpul efemere!) poemul epic amplu descriptiv va ràmâne o referintà in timp!

    Cu stimà, al dumneavoastrà G.PARCIULEA

  • 14 octombrie 2016 la 20:14

    În Texas timpul
    trece pe balansul cruciuliței atârnate
    de oglinda retrovizoare a unei camionete de fermă
    pe drumuri neasfaltate
    mărginite de garduri electrificate,
    care pe mii de mile se întind,
    fără întoarcere,
    de parcă toate ar fi ultimul tău drum.
    În urmă se ridică praful, încețoșând
    tot ce-ai lăsa în urmă.
    Cu cât ai merge mai departe, cu atât
    ți-ar crește sufletul mai mare decât trupul,
    un geamăn absorbit în uter de bovină.
    Le-ai striga „Înfruptați-vă cât mai e timp,
    măi cioclilor!” și caracaras
    ar tot plana deasupra, coborând în cercuri.
    “Cât mai e timp, măi, iubitorilor de hoituri,
    pentru că, uite, Marele Văcar
    a început deja să deschidă larg porțile.”