• 15 noiembrie 2016 la 9:28

    nu prea am mai avut timp sa intru! foarte bine punctat, d-le Matauanu.

  • 23 octombrie 2016 la 17:52

    Sigur că se regasesc caracteristici postmoderne în acest poem, situații & contexte care depăşesc modernitatea:
    Cotidianul (aici) crud şi obsesiv (față de cel modernist, care de regulă este primitor şi blând),
    Încercarea de contragere dintr-un „zilnic” auster, dar deopotrivă real,
    Autorul este un element „obişnuit, nu centrul unei lumi la care tot textul se raportează,
    Şi mai ales desacralizarea, lipsa unui coagulant deotic vizibil (căci o lipsă totală nu se poate în poezie, nu??).

    Suficient cât să mizăm pe text dpdv al normelor căutate aici.
    Sunt sigur că şi alte păreri vor aduce mai multă lumină în acest poem!

    (P.S.
    Nu aşpune acolo „viața” pe post de plapumă, ci mai repede „scene de viață”…)

  • 20 octombrie 2016 la 16:37

    Incerc sa conturez in poeme acea stare postmodernă
    ziceti voi daca imi iese, intorc serviciul cu bucurie…

    am pășit cu tălpile goale
    pe ghimpii săptămânii
    sângele degeaba îmi curge
    ca dintr-un robinet
    vin acasă
    de la 100 de km
    tot a doua zi mă doare capul
    și îmi pun telefonul la încărcat
    ca să fiu sunată
    mă scufund de mine
    să nu mă vadă nimeni
    nici un cuvânt nu mai pricep
    când ajung acasă
    mă întind în pat
    mă acopăr cu viața
    pe care o trag peste mine
    ca pe o plapumă veche și sleită
    mă rotesc în jurul unui corp cald și iubitor
    mă prind de mână și cumva îmi amintesc
    asta e, fraților, vreau să mă retrag