Interviu cu George Ardeleanu
Interviu
Simona Ioana Dragne
martie 30, 2017
0

IGeorge Ardeleanu&Gurmuzescu

George Ardeleanu[1]: Am început să frecventez cenaclurile Universitas, condus de domnul Mircea Martin, și JUNIMEA, condus de domnul Ovid S.Crohmălniceanu, cam din anul II de facultate, mai exact de prin 1984-1985. Eu am făcut facultatea între 1983 și 1987 și ca atare nu am mai prins Cenaclul de Luni.

Cenaclul de Luni s-a desființat chiar în 1983.

Am mers la cenaclu la sfatul prietenilor mei, Simona Popescu și Caius Dobrescu, și m-am integrat destul de rapid în atmosfera acestui cenaclu/a acestor cenacluri. Am mers mai mult la cenaclul Universitas, dar am mers mult timp fără să „produc” ceva. Eu nu scriam literatură. Prietenii mei mă tot presau să scriu, ca zic așa. Nu știu ce intuiție aveau ei, mă rog, vis-à-vis de persoana mea, din punctul acesta de vedere…

            Țin minte că prima proză pe care am scris-o, am scris-o, tot așa, la solicitarea prietenei mele Simona Popescu în timpul unui curs de Istoria Limbii Române. Un curs, de altfel, foarte bun, dar, mă rog, plictisitor pentru noi (nu prea ne interesa această disciplină). Stăteam împreună în bancă și mă tot bâzâia: spune-mi ceva, scrie ce ai făcut ieri. Am scris ce am făcut în ziua anterioară, i-am dat să citească și i s-a părut extraordinar. De fapt, era un fel de pagină de jurnal – jurnalul unei zile – pe care l-am citit, cred în amândouă cenaclurile, și în cenaclul Universitas și în cenaclul Junimea, și proza a avut succes. De altfel, în această antologie a cenaclului Universitas domnul Mircea Martin aminteşte de acest moment – referindu-se însă nu la această proză, ci la o altă proză, citită tot atunci. Cert este că primele și puținele mele lecturi la cele două cenacluri au avut succes.

            Am scris acea proză pe care am și publicat-o în revista Amfiteatru în 1987, o proză cu titlul „Pune ceasul pe masă să ne uităm la el”. Era o proză despre o zi de duminică din viața unui student la Litere, care consemnează banalul, cenușiul zilei respective: momentul în care se trezește, discuția cu un coleg care-i citește niște poezii și care îl plictisește, masa de prânz, mersul la Cinematecă, apoi călătoria cu metroul, întoarcerea la cămin și sfârșitul zilei.

            Tot în 1987 am publicat o proză cu titlul chiar „Proză” în revista Echinox de la Cluj. Și pe aceasta am citit-o în cenaclu, și, de altfel, despre această proză vorbește domnul Mircea Martin, și pe aceasta am inclus-o și în volumul – în antologia cenaclului UniversitasA fost odată un cenaclu…[2]. Era o proză, tot așa, a cărei acţiune se petrece tot într-o zi de duminică. Toposul este, de această dată, Facultatea de Litere: un student care rămâne blocat în Universitate și care încearcă să iasă din această situație critică. Sunt descrise angoasele  tânărului în instituția respectivă din momentul în care rămâne captiv în facultate până în momentul în care se eliberează, sărind pe geamul de la Amfiteatrul Odobescu în strada Edgar Quinet. În această proză există și o secvență în care rememorez câteva secvențe din cenaclul Universitas – studentul respectiv se întreabă ce ar fi să scrie despre ce i se întâmplă și să citească la cenaclu și își imaginează ce reacție ar putea avea cei de faţă.

            Ce este interesant este că proza din Amfiteatru a fost cenzurată – s-au scos niște secvențe. Proza din Echinox, deși avea un grad mai mare de subversivitate, nu a fost cenzurată deloc. O posibilă explicație este faptul că Amfiteatru avusese un scandal, după ce în 1984 apăruseră acele patru poezii ale Anei Blandiana, care au dus la interzicerea ei pentru un timp. În orice caz, a ieșit un scandal și ca atare vigilența la Amfiteatru era mai mare decât la Echinox. Pot să vă și spun cam ce secvență a  fost scoasă.

Simona-Ioana Cucuian: Ar fi fain!

George Ardeleanu: La un moment dat, studentul ajunge în stația de metrou și constată cu stupoare că se dăduse muzică, muzică electronică – JeanMichel Jarre– sau ceva de genul acesta. Rămâne absolut interzis, era o stupoare totală, erau imagini absolut suprarealiste pentru acei ani… Astăzi nu mai este nici o surpriză să auzi muzică într-o stație de metrou. Atunci era într-adevăr o mare surpriză. Personajul respectiv își punea problema dacă nu cumva s-a dat muzică în stația de metrou pentru că au de gând să rărească metrourile și atunci pun muzică, mă rog, pentru ca oamenii să nu-și dea seama că metrourile se răresc. Firește că secvența aceasta a fost eliminată, dar a fost eliminat încă un pasaj de după, care nu mai avea nici un substrat, ca să zic așa, subversiv, adică pasajul care arată cum studentul intră în vagonul de metrou, e deranjat un pic de faptul că oamenii se proţăpesc la intrare în ușile de metrou, nu mai avansează în interiorul metroului, privesc în jurul lor, de abia apoi avansează. Cu toate astea s-a cenzurat și ce a urmat după cele două propoziții legate de muzica dată în stația de metrou, chipurile – gândea personajul – cu scopul autorităților de a rări metrourile și de a-i face pe oameni să nu-și dea seama de acest lucru.

Chiar am avut o discuție cu unul din redactorii revistei Amfiteatru, un personaj care nu ştiu dacă avea de-a face cu cenzura revistei respective, un personaj care s-a afirmat după anii ‘90, nu e cazul să-i spun numele…

Simona-Ioana Cucuian: Ba da, chiar vă rog!

George Ardeleanu: E vorba de  domnul Dan Pavel, pe care de pildă, domnul Adrian Marino pariază în memoriile sale, dar care avea să ajungă şi…consilierul lui Gigi Becali. Am avut o discuție la o cafea cu domnul Dan Pavel, care, mă rog, mi-a spus că ar fi cazul să o mai lăsăm cu chestiile astea, cu”fitilele”, cu „şopârlele”, că, de fapt, nu aici este adevăta miză a literaturii și așa mai departe…

În fine, proza a apărut cu secvența respectivă eliminată. Cu toate acestea, proza a obținut premiul revistei Amfiteatru pe anul 1987.

Am mai publicat după ‘90 câteva proze: o proză în Contrapunct[3], o proză în Interval[4] – revistă de la Brașov – dar înainte de 1990 am publicat doar aceste două proze, în Amfiteatru, respectiv în Echinox. Cunoșteam și revistele Convingeri Comuniste și Universitatea Comunistă, reviste în care au publicat cei mai mulţi dintre scriitori generaţiei‘80, și în care apăreau multe texte care n-aveau de a face cu titlul, care n-aveau nici o legătură cu titlul. Știu că revistele respective erau tributare ideologic doar prin articolele „de fond”,  articolele de pe prima pagină și așa mai departe…

Știu că un coleg care conducea revista Universitatea Comunistă – și care, într-adevăr, era în structurile de vârf ale A.S.C.-ului (Asociația Studenţilor Comuniști) – îşi făcea un titlu de glorie printre colegi prin faptul că a reușit să scrie cele două cuvinte Universitatea Comunistă cu corpuri de literă diferite – Universitatea era cu un corp de literă mai mare și Comunistă cu un corp de literă mai mic.

George Ardeleanu: Era vorba de domnul Lilian Zamfiroiu[5].

Simona-Ioana Cucuian: Mai este Preşedintele Institutului Cultural Român?

George Ardeleanu: Nu, nu… Și-a dat demisia și am înțeles că va fi numit ambasador al României la Vatican… Chiar și domnul Zamfiroiu[6] era mândru într-un fel, așa între colegi, că „uite, am reușit să scriu Universitatea cu litere mari și Comunistă cu litere mici. Inițial erau cu același corp de literă ambele cuvinte”. Și acolo au publicat mulți dintre scriitorii generațiilor’80 şi’90.

Știu că la un moment dat una dintre aceste reviste editase și Cartea cea mai mică. Erau texte foarte bune.

S.I.C.: Da. CoCo, la ideea lui Paul Nancă.

George Ardeleanu: Domnul Nicolae Manolescu povestea că la un moment dat s-a dus la doamna Olivia Clătici (secretara cu propaganda a Centrului Universitar de Partid Bucureşti) să intervină pentru publicarea – nu mai reţin – a unui volum sau a unor texte ale lui Mircea Cărtărescu în revistă și tovarăşa Clătici a citit și a început să urle: „astea sunt poezii de amor, de dragoste?!? Dacă mie mi-ar dedica cineva astfel de poezii, i-aș da cu ele în cap”. Vă daţi seama ce ….

Știu că erau și alte reviste bune în țară. În afară de Echinox pe care am menţionat-o, erau revistele de la Iași – Dialog și Opinia Studențească – însă aveau o circulație destul de dificilă, era foarte greu să pui mâna pe un exemplar din Dialog. Reviste foarte bune…

În ce privește atmosfera de cenaclu, nu cred că e cazul să mai spun ceva, pentru că am scris în antologia coordonată de Mircea Martin.

S.I.C.: Atât voiam să vă mai întreb: cum se explică prezenţa cu poeme a lui Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Florin Iaru şi Nino Stratan în paginile acestor două reviste apărute în ’69 (Universitas alias Universitatea comunistă – ’73) şi Convingeri comuniste din ‘74? Care ar fi putut fi filiera? Cenaclul de Luni?

George Ardeleanu: Ei publicaseră celebrele antologii – Aer cu diamante și Cinci[7] –  în 1982. Nu mai știu unde au debutat ei. Ei au început să publice prin ’70 şi ceva,  nu mai știu istoria debutului fiecăruia dintre ei …

S.I.C.: Anul ediţiei din Convingeri Comuniste este 1976 în care apare poemul Metamorfoză a lui Alexandru Muşina…

George Ardeleanu: … dar ’76 totuși era altă dată… Nu ştiu să vă răspund la această întrebare…

Eu știu situația acestor reviste în timpul studenției mele:’83 – ’87, când climatul politic şi cultural ajunsese şi mai dur decât cu un deceniu înainte…În orice caz, eu știu că în anumite cercuri optzeciştii au fost considerați, retrospectiv, „uteciști în toată regula” (mă rog, formal toţi eram utecişti, dat fiind că la 14 ani erai înscris în U.T.C., fără să ţi se ceară vreun consimţământ; dacă pentru înscrierea în P.C.R. se putea opta, în cazul înscrierii în U.T.C. nu era nici o cale de negociere), pentru că, iată, au publicat în Convingeri Comuniste și în Universitatea Comunistă. Ceea ce este absolut aberant, fiindcă nu au publicat în nici un caz chestii de propagandă comunistă. Deci erau diferențe între titlurile revistelor și conținutul lor…

Îmi aduc aminte că la un moment dat Caius Dobrescu a publicat o cronică, cred că în Universitatea Comunistă, la volumul Vânătoare cu șoim al lui Ștefan Augustin Doinaș, și că acea cronică mergea pe o interpretare destul de subversivă și știu că domnul Ștefan Augustin Doinaș a fost deranjat de această interpretare și chiar a răspuns, nu mai rețin unde, reproșând: cum e posibil ca un asemenea text să apară într-o revistă cu titlul Universitatea Comunistă, că e o incompatibilitate între titlul revistei și interpretarea lui Caius Dobrescu la Vânătoare cu șoim

S.I.C.: Mulţumesc mult!

16 mai 2015, Braşov

 


          1984-1987, redactor-şef al revistei studenţilor din Universitatea Bucureşti; (n.a.: Fără a o nominaliza drept Universitatea comunistă)

          1985-1989, redactor la postul estival „Radio-Vacanţa Costineşti”;

          1985-2001, colaborator şi, ulterior, realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune, postul de radio România-Tineret („Student-Club”, „Şcoala întreabă – Ministerul răspunde”, „Politica în oglindă” ş.a.);

        19 ianuarie 1990 – 1 noiembrie 1991, primul angajat (secretar general de redacţie) al primului cotidian particular apărut în România post-comunistă, „Curierul de Vâlcea”, al cărui director onorific sunt şi în prezent ( www.curierul.ro );

          mai 1990, membru fondator al Societăţii Ziariştilor Români (S.Z.R.);

          iunie-noiembrie 1992, redactor de rubrică (învăţământ) la cotidianul „Evenimentul Zilei” (am făcut parte din prima echipă redacţională a menţionatului ziar); ”

          aprilie 1995 – octombrie 1996, director al postului „Radio 21” Bucureşti.”

[1] Conf.univ. dr. George Ardeleanu, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti

[2]UNIVERSITAS A fost odată un cenaclu…, coordonator Mircea Martin, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2008

[3]Contrapunct este o revistă culturală editată de Fundația pentru literatură și arte vizuale Contrapunct, A apărut la București la data de 9 ianuarie1990 sub comitetul director format din Mircea Cărtărescu, Ioan Groșan, Ion Bogdan Lefter, Cristian Moraru și Mircea Nedelciu. Printre colaboratorii publicației la primul număr se regăseau Ioan Mihai Cochinescu, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Daniel Vighi, Cristian Tudor Popescu, Rodica Pandele, Bogdan Ghiu, Ion Stratan, Stelian Tănase, Marin Mincu și Alexandru Cistelecan. Primul număr apare în 1990. De la nr.111, apărut în 1990, redactorul șef este Liviu Ioan Stoiciu. Începând cu numărul 18 din 1991 comitetul director al revistei este compus din Ion Bogdan Lefter, Hanibal Stănciulescu, Ion Stratan.Începând cu numărul 1-4 ( 1994) noul director va fi Ioan Vieru, redactor șef-adj.Ion Stratan (1955-2005)

[4]INTERVAL. o revista fondata în 1990 la Braşov, România . Interval apare cu sprijinul Asezamintului Cultural Ţara Bîrsei şi al Asociaţiei Culturale INTERVAL.

[5]În CV-ul oficial al fostulului Preşedinte ICR, Lilian Zamfiroiu, la secţiunea de final denumită: Informaţii suplimentare apare completarea: „În afara preocupărilor, respectiv normelor de bază menţionate mai sus, am mai funcţionat în paralel pe diferite posturi, în diverse perioade:

[6] Actualmente Lilian Zamfiroiu este or la Luxemburg. 

[7]Volumele Aer cu diamante, cu poeme de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, şi Cinci, cu poeme de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina, prefaţate de Nicolae Manolescu şi în prezentarea grafică a lui Tudor Jebeleanu (concepţie, coperţi şi desene), au apărut în 1982, la Editura Litera. Reeditarea Aerului cu diamante a fost lansată la Târgul Gaudeamus 2010, iar reeditarea Cinci-ului – la Târgul Bookfest 2011. Ediţiile 2010-2011, apărute la Humanitas, respectiv Tracus Arte, realizate sub îngrijirea lui Tudor Jebeleanu, le reproduc fidel pe cele din 1982. Ambele volume sunt semnate de autori ai faimosului Cenaclu de Luni (1977-1983), condus de Nicolae Manolescu.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+