Isabela Nicoară – Între Eros şi Agape*
Cronici literare
Valimaruca
ianuarie 9, 2017
0

Isabela Nicoară este o voce lirică a „provinciei” (din fieful Devei), ajunsă satelit pe orbita centrului, datorită proiectului generos Qpoem, al editurii Paralela 45 (proiect încă necontaminat de arhisuficienţa centrului, ci deschis – încă democratic – vocilor poetice de dincolo de ograda oraşelor mari.

Plecată din Făgăraş, trecută prin furcile caudine ale forului cultural Sibiu (ca absolventă a Facultăţii de Teologie) a ajuns în centrul ţinutului hunedorean – loc cândva glorie de siderurgişti şi mineri – acum jucându-şi singura carte rămasă: cultura.

Ca o prevalenţă feminină, poezia Isabelei este sub semnul iubirii, o confesiune a unor stări erotice, de factură însă aparte. În Scriptură, dragostea este de patru feluri, în interrelaţionări complexe: sorge, philio, eros, agape, iar Isabela (ca absolventă de teologie) ştie şi exploatează transfigurând poetic acest univers multifaţetat al iubirii.

Ceea ce pentru omul obişnuit, erosul dintre el şi ea poate fi o relaţie mundană, banală (chiar vulgarizată!), pentru autoare este o transcendere la nivel de agape, în absolut, unde El poate avea statutul lui Iisus. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este agape. Iubirea omului pentru Dumnezeu – cea adevărată, mântuitoare, nu cea fariseică. la fel este agape.

Răzvan Voncu notează importanţa pentru o voce lirică, pentru a se impune, de a-şi crea o „mitologie lirică personală”, întru autenticitate şi individualizare. Iar Isabela, prin acest volum, alături de cel de debut, din 2013, „Dezpre trup altădată”, îşi configurează un fel de miteme proprii. În decriptarea lor însă, autoarea nu ne prea ajută, au contraire,  chiar maschează căile de acces.  

Titlurile, care, didacticist vorbind, ar fi „nod şi semn”, cu noţiuni cheie ce esenţializează conţinutul, explicitează şi direcţioneză decodarea, fie că lipsesc –  gen „fără titlu” din artele plastice, marcate cu asteriscuri, fie îşi pierd independenţa, fiind încorporate în discurs, segmentat ca prin enunţ, continuat apoi de versul prim, prin legătură sintactică şi logică: „bărbaţii să fie judecaţi după fapte// după armuri/ scris-am eu femeie pictată pe scut”, ori chiar continure a unui enunţ eliptic: „… şi zeii te invită la cină// spunându-ţi/ tu, vacă blândă, nu vei scrie nicicând” (animalul sacru pentru hinduşi, ca metaforă pentru năzuinţele poetice).  

Opus fixării nominale, practică uneori titlul lung, cum este chiar titlul volumului: „uneori trebuie să te aştepţi la mai mult”, expozitiv, ori titlul concentrat, care în sine e un întreg poem, o metaforă percutantă, în spirit aforistic,doamne ţine-mă pe genunchii tăi cât mai cânt” .

În această variantă de construcţie a discursului, începutul poemului, decisiv, devine polul de tensiune, ca o inversare în oglindă, preluând funcţia finalului tensional. Mecanismul producerii emoţiei estetice este invers: începutul este incitant, titluri precum: „sunt o mistrie în mâna îngerului”, ori „morţii îi  plâng pe cei vii” etc. te provoacă să urmăreşti tensionat deopotrivă codarea şi decodarea, cum se dezvoltă ideea flash, dacă reuşeşte să convingă, ori se dovedeşte anemică. Şi asta e mai riscant, precum o pledoarie la bară a avocaţilor. Poeta are intuiţia concentrării aforistice, în sensul minimalismului de înaltă ţinută „multum in parvo”, mult prin cuvinte puţine.

Versul sapienţial este şi o modalitate de ieşire din confesiunea feminină, din intimismul sentimental de la pers. I al versurilor mărturisire, prin trecerea la  impersonalizare, prin  pers a III-a, ori I plural, generalizantă. Astfel de segmentări de versuri memorabile, sentinţe oricând citabile decupate din context se pot coagula într-un dicţionar poetic existenţial, ca o ars poetica ori o filosofie proprie existenţială. „într-un vitraliu fiecare culoare pare o rană, cei orbi acum/ au privit ce era de privit în altă viaţă”.

Deşi în epistema cunoaşterii profunde poezia este chiar deasupra filosofiei (a recunscut-o Nietzsche însuşi), în faţa imensităţii universului, cu cât ştii mai mult, e paradoxul lui Socrate:Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”. La Isabela Nicoară, în consens poate şi cu educaţia religioasă care i-a determinat formaţia spirituală, regăsim această recunoaştere a limitelor cunoaşterii umane, doar firimituri de la regalul divin, o mărturisire explicită prin prevalenţa negaţiei ”nu” în aproape orice poem, chiar în titluri, „nimeni nu se uită la nimeni”, „niciodată niciodată,nu-mi amintesc ultima dată. O dărâmare a certitudinilor, prin relativizare, îndoiala lui Descartes (dubito, ergo  cogito) ca resort pentru o continuă căutarelumea adevărată nu o cunoaştem/ e o femeie străină”. Această negaţie dominantă chiar de la început, îi e sprijin, precum în exclamaţia biblică: „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” ori ca toiagul nevăzătorului, care recunoaşte că nu vede concretul (dar spiritual, în interior, simte totul) „n-am ştiut niciodată câte odăi are papa/dar am ştiut să o descriu pe cea mai frumoasă/ cea în care se roagă singur”, „vorbind despre dragoste // nu e nicio îndoială / nu ştiu răspunsul”.

Nu e o poezie în varianta dens metaforică, predominant nominală, ci o poezie verbală, directă, a propoziţiilor principale, coordonate, care dau o dinamică proprie discursului poetic, „trăiesc, suport aceeaşi căldură/ fără să mă topesc/ m-am lăsat trupul să se ajusteze, să caute/ plutesc”.

 În acelaşi timp, însă, aparent paradoxal, nu e o poezie a epicului cotidian, supus prizei la real, la concretul povestit şi descris prin verbe, ci acest epic este eşafodajul de susţinere a acţiunilor unei lumi iluzorii, proprii imaginarului său poetic, intim, unic,  o lume în care îţi controlezi propria-ţi viaţă, eşti propriul demiurg.

Este  o lume deasupra ori paralelă, o supra sau pararealitate, în care jonglează cu propriul trup şi cu propriul suflet, devenite entităţi separate, cu metamorfozări multiple şi suferinţe proprii, în imponderabilitate, într-un transfer reciproc de stări, material/ imaterial, „ai să-mi înnozi sufletul ca pe o sfoară”, „mă pot desprinde oricând/ de braţele mele de altădată”, „nu rătăcesc/ trec prin toate ca un tăiş fumegând/ focul nu mă pătrunde” .

În această lume imaginară, care nu poate fi sub un clopot de sticlă, fără raportare la ceilalţi, interrelaţionarea minim necesară cu ceilalţi e sub predominanţa durerii „trupul care. ţipă prins de inimă/ îl voi desface încet cun ai desface o rană”, a plânsului- un motiv recurent: „îmbrăcam plânsul/ ca pe o haină de nuntă gata să mă cuprindă”.

Sub acest semn al suferinţei este  şi tema centrală, iubirea.

Iubirea supremă este de fapt ca suferinţă: Iisus doar s-a lăsat răstignit din iubire pentru oameni, cum şi Dumnezeu din iubire pentru oameni şi-a sacrificat Fiul,

În logica discursului, ca apogeul suferinţei supreme este moartea.  Întreaga viaţă e gestionată bine sau nu după felul cum gestionezi relaţia cu moartea iubeam să mor puţin în fiecare zi”.

 Atitudinea în faţa morţii  dă sens vieţii ori nu, întru mântuire sau damnareîn toiul morţii ochii sunt strălucitori/ asemeni scoicilor// eu sunt femeia ca aduce morţii înapoi”, „se făcea că-i femeie mult prea tânără moartea// adulmecându-i obrazul o plângeam/ hrănind-o din mână” (verbul „adulmecând” sugestie a înstrăinării eului de lume, ca o sălbăticiune), „moartea ostenită/ nu a avut nicicând legătură cu mine/ sălbăticită trăiam/ între chemările noastre” .

Apreciată încă dinaninte de debut  de scriitori din Alba-Hunedoara (ca Ladislau Daradici, Eugen Evu etc.), Isabela Nicoară are meritul că şi-a păstrat autenticitatea, impulsul poetic personal, fără influenţe şi snobisme de racordări la mode mondene. Şi nici la prefabricate din cărţi, cum remarca Răzvan Voncu, în prezentarea de rigoare de pe coperta IV, referindu-se la versuri „încă neîmbâcsite de livresc”.

Este o poezie contorsionată, a unui eros neîmplinit în lupta dintre materie şi duh, dintre trup şi suflet, eterna suferinţă feminină care tinde spre spiritualizare, înduhovnicire” a trupului de azi te dezleg triumfătoare de trupul meu/ oferit întreg celui curajos să facă/ o disecţie şi să descopere prezenţa imediată a sufletului” .

 

 

*Isabela Nicoară, Uneori trebuie să te aştepţi la mai mult, Ed. Paralela 45, 2016, (Colecţia Qpoem).

 

Maria Niţu

 

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+