Leacul franțuzesc
Interviu
Macrina Lazăr
martie 6, 2017
0

De vorbă cu poeta Angela Mamier Nache (interviu acordat revistei topLITERA, in nr 1 , an II)

– D-nă Angela, Sunteți un autor care a publicat după știința mea în peste 14 volume de poezie, de cea mai bună calitate, printre care enumerăm: Miraculum, în 1982, Femina, 1985, Dolor, 2007, Celebratio, 2008, Memoria, 2013, scara B, ap. 3, 2014, Brașovul, 100 de poeme (antologie), Exilum, e-book, 2012, Scriitori români din anii 80 (antologie), Antologia ASLRQ, și multe altele. Sunteți, de asemenea, o prezență activă în revistele literare românești de prestigiu, un critic literar voluntar de o asertivitate rară. Sunteți un profesor și un om de cultură care face mare cinste literaturii noastre de azi. Am admirat din prima clipă talentul dumneavoastră, dar și spiritul dvs. critic și creativ, încă din prima clipă când ne-am împrietenit, în cadrul cenaclului on-line Qpoem. Cred că aveți un dar deosebit, acela de a inspira, de a plămădi materialul spiritual, măiestria manevrării cuvântului te întâmpină de la prima propoziție. Azi locuiți în Franța, unde pentru câțiva ani buni ați fost profesoară. Cum vedeți dumneavoastră influențele exercitate de literatura franceză asupra literaturii române. Există ele cu adevărat? Pot fi găsite similitudini, mai ales că vorbim de două limbi francofone. În ce termeni putem vorbi încă de o chintesență a limbii latine care transpare din textele franceze și românești?
– E bine să începem cu acest subiect. Francofilia românilor a dus la relații privilegiate cu Franța. România, de prin 1991, s-a aliat francofoniei, iar din 1993, a devenit membru al OIF. Din 2009,cu sprijinul lui Bernard Pivot, prieten al românilor, România a fost recunoscută ca făcând parte din țările francofone. Franța a făcut și face încă mari eforturi pentru menținerea limbii franceze, căci engleza câștigă și ocupă prea mult teren, în pofida acestei limbi culturale universale. Întrebarea este complexă și nu e acum momentul de a ține o conferință literară globală. Originile francofiliei românești datează din secolul XVIII, apoi Franța a susținut ferm România. În primul și primul rând chiar din secolul al XIX lea, tinerimea română a studiat la înalte școli franceze. Un eveniment exemplar care pecetluiește relația de fraternitate a fost cel din 1919, când la Conferința de la Versailles, Franța a intervenit pentru transferul Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei, și cedarea lor României. Între 1920-1940 se poate chiar vorbi de o mare «epocă franțuzească» în România. Paul Morand evoca în vol. «Bucharest» (editura Plon 1935). «Le Petit Paris», care era pentru el, capitala românească. Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Prințesa Bibescu făceau să strălucească cultura românească în saloanele pariziene. Mircea Eliade, Emile Cioran și Eugène Ionescu au studiat nu doar la București, ci și la Paris. Tzara a inventat dadaismul în 1916. În anii 1930 exista un curent existențialist român la care Emil Cioran i-a aparținut. În 1946, Breton decreta Bucureștiul drept capitală a suprarealismului. Carmen Sylva (regina Elisabeta) traducea în franceză legendele populare românești. De asemenea și Regina Maria publica „Povestea vieții mele” la PLON în 1938. Azi 15 la sută din populația românească vorbește franțuzește, cam 3 milioane de persoane.
– Într-un interviu acordat d-lui Petruț Pârvescu vă aminteați cu respect de profesorii pe care i-ați avut în facultate, câțiva din criticii literari care au fixat coordonate în funcție de care s-a pliat creația literară în România: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Marian Popa, Alexandru Graur, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ovid S. Crohmălniceanu, Alexandru Graur, Matilda Caragiu, Alexandru Piru, Mircea Martin. Ce v-a făcut să-i admirați și să le purtați peste ani un adânc respect.
– Ceaușescu era la început un mielușel, își avansa pionii puterii destul de timid, la universitate profesorii au început să scoată de la naftalina autori până atunci interziși, chiar autori americani din SUA. Încep să fie studiați cei de pe continentul americano-latin, cu entuziasm. Citez atmosfera timpului, clar prezentată în volumul de interviuri “Să nu pierdem verticală!” (Ed. Nicodim Caligraful, 2013), apărut postum. Următorul fragment, scris de profesorul Zoe Dumitrescu Bușulenga, face o rememorare a vremurile comuniste, și cred că aici vei găsi răspunsul pe care îl cauți: “A fost o perioadă, până în 1964, în care am trăit un infern cultural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenți din atâtea generații – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice şi a voinței șefiei catedrei. Am avut multe dificultăți și piedici. A trebuit să punem pe prima pagină un citat din Ceaușescu, sau mai ştiu eu din ce, și, după aceea, înăuntru, noi puneam ce doream. Așa am publicat Cioran, Vulcănescu, Eliade, până și romanul lui Blaga. Iată că găseam niște modalități, era un fel de samizdat. Dar cum altfel am fi putut transmite niște adevăruri de cultură, niște texte fundamentale, niște nume extraordinare? Voiam să vină Eliade în țară și spuneam: “Tineretul nostru are nevoie de prezența lui Mircea, să știe că existăm ca atare în spiritualitatea lumii, că Mircea este un unicat”.
– Ce personalități v-au influențat în creația poetică?
– Categoric Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Gellu Naum! Geo Dumitrescu ținea o poștă literară, scriind acolo, am avut cinstea să mă descopere. Am învățat de la el seriozitatea și timbrul contestatar, vehement. Am învățat de la el să nu țin seama de cenzură, nici de critici, am învățat tehnica enunțurilor lapidare, nesiropoase, am învățat autoexigența. În același timp datorez enorm revistei Vatra și redactorilor săi geniali: Mihai Sin, Dan Culcer, Cornel Moraru și, mai ales, Romulus Guga, care încuraja poeții tineri și rebeli. Eu și prietenul meu, poetul Ioan Pop Barassovia, am fost încurajați și protejați de acești mari autori. Cred că și Mircea Cărtărescu, fără Manolescu, ar fi rămas într-un sertar.
– Cum percepeați dumneavoastră comunismul? V-a demoralizat sau v-ați continuat lupta? Cunoaștem destul destine literare frânte din acea perioadă?
– În primii ani ai creației mele am avut o activitate laborioasă, participam cu înfocare la cenacluri, credeam în poezie și o purtam în inimă, nimeni nu m-ar fi putut despărți de aceasta. Am suferit de pe urma securității, aveam un securist pe urmele mele tot mereu.
În acel timp nu se putea publica în volum fără a câștiga un concurs editorial național, ce era organizat pe lângă puținele edituri existente. Am avut acest „noroc” să câștig, între 400 de manuscrise, când am câștigat concursul editurii Dacia 1980 (alături de Soviany și Miruna Runcan).Erau volume trimise anonimi în 1979. Am primit rezultatul în 1980, precum și dreptul de a edita volumul de debut, abia în 1982. Era mai să mă las de scris … Generația noastră era „optzecistă și cred că definiția ce urmează este exactă: „optzecísm” s.n. (lit.) Generația literară a anilor ‘80 -„Optzecismul subîntinde obsesia contestării unei ordini legate de mecanismul social.” R. lit. 410 XI 92 p. 9. -„Optzecismul e un fenomen literar prea complex […] ca el să se încheie prompt în anii ‘90.”Rom.lit. 1925 I 93 p. 9
Citez pentru cititorii dumneavoastră câteva versuri care dovedesc ce curaj aveam, de fapt cum e și bine să aibă tinerii, frumoși și iubitori de libertate. Adaug că nu am fost membră de partid.

STRADA COSMOS («Astra», noiembrie, 1981) (Ed. Dacia, 1982),

Toate drumurile sunt pe hartă-n
echilibru convenţional
sâmbăta, duminica ori la salar
cartierul miroase a bere ori vodcă
în aromele florilor aspre
sădite de-un activ cetăţean voluntar
pensionar,
ce contraste,
un adevăr relativ, dar trist ca acesta,
poate fi rama-n care
şi suflet, şi sânge pentru semeni tresar,
o femeie cu plase, cu umerii tari,
mărşăluind cu-atâta demnă răbdare

este nobil pretextul
unui posibil poem
viguros, energetic, chiar extraordinar,
doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe
de pe chipul de zahăr şi sare
din zâmbetu-i rar…

STATUT (din volumul «Miraculum», 1982)

pungi de plastic, păsări moi slabe
cu gust de găină,
etichete, coloranţi, aglomerări
leagă la gură borcanul sfidării
cu celofan
emisiuni ciudate-ţi taie
orice surplus de elan orice răzvrătire
nu-ndrăznesc să mai spun ce gândesc
mă grăbesc să observ salturi în statutul
economico-social al femeilor
azi bat şi singure-un cui în perete
mai celibatare, independente
pasiunea arde orice vârstă
bărbatul fatal maxiatractiv le întâmpină
obosit şi grăbit
izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc
sub un tren plicticos şi banal (o, karenina!)
astăzi blocul de gheaţă, turnul adevărului
mă ţin paradoxal în picioare
chiar umblu…

RUG (Luceafărul 17. 01. 81, în volumul Miraculum 1982)

m-ating de tot să pot pricepe
chiar dacă nu dintru-nceput
poemele sunt îndoiala
în trupul de sub spartul scut
şi-i prea stupid în cortul vostru
în care voi cu sacii plini
vă daţi în petec ori de-a surda
numai poetul peregrin
nemulţumit de-aşa scofală
se lasă-ncinerat pe crini…

– De când locuiți în Franța? Cu ce autori ați ținut legătura în toți aceștia ani?
– Sunt în Franta din 1987. Am ținut legătura cu autori de la Vatra și cu poetul brașovean Ioan Pop Barassovia. Apoi cu internetul, am reluat cu poetul Adrian Munteanu, criticul și filozoful A.I.Brumaru; De câtva timp am relații colegiale cu Asociația USR din Brașov. Iar prin pagina mea de Facebook, am o listă întreaga de amici și amice, schimb de păreri literare. Am scris multe cronici literare, benevol, despre tineri debutanți, pentru a-i stimula, căci un talent se poate ofili repede, ca o floare neudată. La sosirea mea în Franţa (cu 2 ani înaintea căderii lui Ceauşescu), cu două valize, doi copii, două cărţi şi altele două în manuscrise şifonate (rebelii nu erau publicați decât foarte rar). Am ales o retragere discretă din mediul acela nociv. Recent am tot făcut pași pentru integrarea mea, proces în curs, nicicând terminat, dar, mai degrabă, reuşit, din fericire… Trebuia să văd clar, căci, fără o viziune clară și sinceritate, nu putem fi mesageri valabili ai poeziei… Trebuia să accept noile mele rădăcini, să apropii cele două ţări (originară şi de adopţie); să le pun cumva pe un plan de egalitate, ca o mărturisire de dragoste pentru amândouă …ele, care au contribuit atât de minunat la nașterea şi renașterea mea. Aproape două vieți într-una! Toate acestea au cerut timp …am înțeles ca rămân până la urmă scriitor român. Am fost norocoasă să aparțin la două culturi bogate! Astfel, poemele mele devin variantele revoltelor mele, așteptărilor mele, indisciplinele mute, care se eliberează prin scris. Sosirea în Franţa a precipitat şi mai mult trezirea conștiinței mele, demistificarea normelor dominante. Detest femeia redusă la o condiţie inferioară, exaltând excepţionalul ei aport la frumusețea lumii, nu pot rămâne indiferentă, căci ea este Viața.
– Vi se pare că este nevoie ca fiecare generație să își creeze propriile valori, sau ar fi mai bine să le învețe și să le interiorizeze pe cele moștenite, știu, exagerez cu întrebarea aceasta…
– Viața unui creator nu poate fi nici rezumată, nici explicată. Poezia este peste tot şi adevărul oricui îi aparține, relativ, ori derizoriu. Desigur că trebuie interiorizată moștenirea culturală națională și universală, dar Poezia m-a învățat că este vorba de un «drum interior», în «căutare de spiritualitate», care nu supraviețuiește întotdeauna «bandelor literare» şi spiritului lor de «comando». Grupurile literare se fac şi se desfac, dar, la un moment dat, poetul se poate îndepărta pe vârful picioarelor, își caută Calea sa, poate începe traversarea deșertului. În prefața volumului meu de debut, ADEVĂRUL, cu care cred că voi rămâne în istoria literara a epocii mele, și nu am de ce roși când o spun… există un fragment din prefața la „Miraculum”(1982) Mircea Iorgulescu, ilustrativ: „Angela Nache, după câte știu, nu aparține vreunuia din cele câteva grupuri(sau grupări) poetice ale tinerilor, afirmate în ultimii ani foarte energic, până la a deveni unul din cele mai interesante fenomene literare ale actualității. Nu este, prin urmare, nici echinoxistă, nu face parte din Cenaclul de Luni, nu are legături cu noua poezie ieșeană: despre ea se poate spune, cel mult, că reeditează într-un fel experiența lui Liviu Ioan Stoiciu, spre a aminti numele unui alt debutant de marca al anilor din urma; Este cu alte cuvinte, izolată de curenții lirici ai momentului, dar întâlnește substanța lirismului contemporan, venind pe o cale poetică proprie. Izolarea, în acest caz, se vădește a fi o șansă; cu atât mai mult că nu este chibzuită, premeditată, strategică;(…) în1977,Geo Dumitrescu o publica la «Atelier literar», în Luceafărul («am trimis un plic din pură curiozitate și respect pentru colțul magistrului»); colaborează apoi, sporadic, la Vatra, Luceafărul, Tribuna, Romania literară, Astra, Brașovul literar și artistic; și se află printre câștigătorii concursului de debut al Editurii Dacia, în 1980. În cei unsprezece ani de tăcere publicistică-aflu, dintr-un curriculum vitae pus la dispoziție de poetă- că și-a încheiat studiile la Universitatea din București,(…) Angela Nache este o învingătoare în războiul cu severele obligații ale cotidianului: un război el însuși cotidian, un război lipsit de eroism, în care nu se piere, dar se moare. Insidioasa agresiune a monotoniei, a cenușiului și a banalității, sisifica povară a diurnului, exasperarea necomunicării, conștiința diferențierii vulnerabile; ce va fi reprezentând poezia printre atâtea capcane și măcinări sau dincolo de ele ?”
– Care este mesajul ce ține un poet în picioare și-l motivează să nu renunțe? De fapt, care sunt calitățile unui poet? Sunt diferiți poeții țării noastre de alți poeți din lume?
– Să fie interesați numai și numai de adevăr, să fie adevărați speologi ai sufletului, să nu-și uite rădăcinile profunde, să scrie cu inima, să rupă inerțiile, rutina, pasul pe loc. Poeții lumii sunt foarte apropiați unii de alții. Am participat ca invitată la festivaluri de poezie internaționale și am putut constata că „patria poeziei” nu are frontiere. A schimba impresii, lecturi, a dezbate în toate limbile pământului este formidabil, e o chintesență a ceea ce are mai frumos și mai nobil în sufletul uman. – Dacă doriți să lăsați un mesaj cititorilor, sunteți binevenită, iar eu vă mulțumesc pentru cinstea de a ne acorda acest interviu! – Din respect pentru marile spirite care ne-au lăsat reflecții deosebite, le transmit câteva citate care pot să-i ghideze, alese din cărțile mele de cărțile mele de căpătâi: „Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului”, de Bogdan Petriceicu Hașdeu; „Poezia este un joc”, de Paul Valery ;„Poeţii sunt inima umanităţii”, de Eugene Ionesco;-„Poetul nu este un filosof, ci un clarvăzător”, de Juan Ramon Jimenez;„Poetul e un mare cerşetor de iubire”, de Dinu Flămând;„Poezia este încarnarea unei emoții într-un limbaj”, Charles Du Bos;„Poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii”, de T.S. Eliot;„Cu cât o rimă este mai ușoară, cu atât este mai ieftină şi mai comună, și poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată „guriţă-garofiţă”, deTitu Maiorescu;„Poetul. Un donator de sânge la spitalul cuvintelor”, Lucian Blaga.
Ca să fie înțeleasă șansa creatorilor de azi de a se exprima LIBER, adaug o nota a unui informator, peste care am dat întâmplător abia acum …Cenaclul nostru disident a apărut cu 2 ani înaintea Cenaclului de luni: (vezi Mușina și Securitatea) „Nici la Steagul Roșu, nici la Tractorul, unde am fost invitat mai des, nu am observat vreo tendință de inventivitate antistatală, de minimalizare a realizărilor materiale în Epoca Ceaușescu, fapt ridiculizat, ba chiar interzis, în Cenaclul celor nouă de la Casa Municipală de Cultură, condus de fosta profesoară de franceză ANGELA NACHE, unde AM, după o lectură patriotică a unui tânăr, s-a urcat pe scenă și a ținut să sublinieze: „Cenaclul celor nouă nu e o tribună patriotardă. Aici nu se va pronunța nici cuvântul Patrie, nici nume proprii, fie chiar cel de Eminescu, Ceaușescu și alți escu. Noi facem artă, nu politică. Vrem să-i redăm poeziei libertatea care i-a fost furată!” Această perorație nu a avut loc între cei nouă, ci în public, și nu oriunde, ci pe scena Casei de cultură! Urmărind producțiile acestor reformatori, vom observa că sunt total absenți din presa noastră propagandistică, necesară, dacă nu chiar mai necesară ca cea așa-zis artistică. Ceea ce este mai incredibil, este propaganda care se face în jurul acestui MUȘINĂ, în ASTRA, în special, consemnându-se că poemele sale antipoetice au fost premiate de nu știu ce juriu de declasați ca și el. Se pare că tocmai această atitudine ostilă literaturii realiste, pe care o solicită președintele țării este încurajată de mafia care sapă la temelia limbii române.
*Notă a Serviciului Special „S” nr. 110/MA/6.06.1985 – informator „BRAȘOVEANU S”. (din O istorie a Cenaclului de Luni)
– Mulțumesc încă o dată pentru timpul acordat revistei topLITERA!
– Cu multă plăcere!

Îmi placeVezi mai multe reacţii

Comentează

Editeaza textul
3 votes, average: 1,00 out of 1 (3 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+