Magda Ursache în dialog cu Adrian Alui Gheorghe: „Eu fac parte dintre cei care acceptă că o polemică poate avea doi cîştigători şi că trebuie să cedezi argumentelor celuilalt, cînd le deţine”
Interviu
Adrian Alui Gheorghe
iulie 26, 2017
0

 

„În ce mă priveşte, n-am atacat niciodată, m-am apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt ca să primesc – cristic – încă o palmă. Nu pot răbda cu bucurie, aşa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, injuriile mincinoase

 

– Discutînd despre spirit critic și despre bolile lui, mi-ați rămas datoare cu relatarea despre atacuri neoneste ad personam.

– Îmi amintesc: m-ați întrebat dacă avem polemică și v-am răspuns că da, avem polemiști de forță. Pacea nu se prea lasă sub corcodușii munteni, cum scrie un umorist. Nici sub teii ieșeni (câți au mai rămas după primarul supranumit de studenți TAI-TEI-TAI-TOT), nici sub castanii maramureșeni, nici sub zdravenii copaci seculari ardeleni. Numai că, după La Rochefoucault, „nimeni nu este atît de bun, nici atît de rău cît pare”. Marin Sorescu a produs valuri de acid sulfuric. Mircea Cărtărescu și-a mărturisit (Jurnal, Humanitas, 2001) „criza de ură și furie”, aflînd că la Centrul Cultural din Paris se sărbătorea apariția altei cărți de Sorescu. Cezar Ivănescu produce și postum (v. „România literară” nr. 19, din 28 aprilie 2017) un tsunami de violențe verbale. Nu divergențe de opinie, ci împroșcări: „voce de țîrcovnic țicnit”, autor de „«versuri» de un prost gust iremediabil”, plus „șiruri de articole compuse într-un limbaj de-o inimaginabilă vulgaritate”. „Resentimentar și complexat” Don Cezar? A scris „denunțuri într-un limbaj isteric”? Nici nu-i nevoie să spun cine semnează toate astea. E recognoscibil. Nu mai amintesc faptul că aproape l-au omorît minerii lui Iliescu din bătaie. Poetul, marele, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza unor acuze neîntemeiate de colaborare cu Securitatea, intrînd slăbit într-o operație. A dat Plata luntraşului (titlul altui mare poet, Ilie Constantin) prea repede.

Cuiva i se pare că a produs un oximoron isteț, numind-o pe Georgeta Dimisianu „babă utecistă”, altcineva nu se sfiește să scrie despre un prieten plecat dincolo (Vintilă Ivănceanu) că a fost un escroc și un cretin. Regulile bunei cuviințe nu le încalci cînd nu ești în acord cu opinia interlocutorului.

Mai ales în jurnale postume și antume nu se omit atacuri la persoană de tot felul, se plantează răzbit mine anti-personalități ca G. Călinescu, Arghezi, Crainic, Gyr …!

Mircea Zaciu a scris despre Eugen Barbu că e „scriitorul dactilografelor și coafezelor, acesta e publicul lui, nivelul lui, succesul și popularitatea lui”. Ei, nu-i chiar așa. Chiar dacă omul era neconținut, ca să nu spun bădăran, cu adversarii pe care îi turna la Ceaușescu pentru că se abăteau de la linia partidului, chiar dacă a plagiat fără rușine și fără onoare, a scris și două romane excelente. Zaciu n-a omis să spună ,în jurnal, că „Moşu” Gogu Rădulescu i-a făcut rost de casă lui Gabriel Liiceanu. Și Pleșu, de editură, după o parte a presei. Da, dar G. Liiceanu a avut pricepere să transforme Editura Politică în Gallimard-ul românesc, Humanitas, oricîte reproșuri i s-ar aduce, privind mai ales primele reeditări, destul de neprofesioniste.

Octavian Paler, făcînd parte din „bătrînetul editorialist”, mîncat de critifricțiuni, cerea: „Să deosebim polemicile care slujesc idei, de cele care slujesc doar interese, pasiunile care iau foc, de cele care vor să dea foc”. Imediat s-au căutat noduri în papură polemicilor cordiale dinspre „disidenți”. Am folosit ghilimelele ca să marchez distanța față de adevărații disidenți  care nu vorbeau despre neajunsurile sistemului comunist la un pahar de whisky. I-au amintit că a fost redactor șef la „România liberă” între ’70-’83. Nu și că, în ’83, a băut cupa plină de cucută realist-socialistă și a (fost) demisionat.

 

– Care e distanţa dintre polemică şi defăimare? Dar dintre polemică şi jignire pur şi simplu? Cât de incomod devine un polemist?

– Cele mai abjecte atacuri au pornit asupra lui Paul Goma, de exemplu. I s-au inventat și opinii, și (re)sentimente, iar Goma rămîne cel mai controversat polemist. Avînd, ca  Petre Pandrea, un acut sentiment al justiției, îl desființează pe ne-scriitorul oficios, laș, cameleon, aservit Puterii, cu pohtă de scaun obținut prin metoda guduratului la ușa preşedinților. Iar pomelnicul lui Goma de compromiși e foarte lung.

Rămas necumințit sub vremi, Paul Goma a fost, este și va fi incomod pentru mulți și mulți transpiră pe pagina de pamflet pentru a-l înmormînta ca scriitor. Desconsiderați, desconsiderați, poate rămîne ceva!

Cu rea-credință și cu rea-voință, s-a numărat de cîte ori se repetă cuvîntul „evreii” (cu doi de i!) în jurnalul din  2005, ca să se conchidă că ar fi antisemit. Cifră exactă: de 120 de ori în 680 de pagini! Și cîți denunțători nu s-au ivit (victimă colaterală: LIS)! Cîţi „polemicari de subterană”, spre a le zice ca Viorel Padina, nu s-au aliniat pe scenă în spectacolul denigrării sale. Cu violență, s-a ridicat în scările limbii de lemn Vasile Băran, apelîndu-l hienă. „Ce ignorant ca atitudine!” mi-a spus, în felul lui profund și limpede totodată, Petru Ursache, autorul eseului Omul din Calidor. Goma s-a plictisit să răspundă atîtor injurii dinspre barani, atîtor insulte papagalizate. „Ducă-se pe pizdii!”, le-o fi zis, folosind propriul alfabecedar. Și nu-i nimic mai neadevărat ca ura lui Paul Goma față de evrei. Deși tată de copil evreu, a fost declarat, cum o spune el însuși, „antisemitul de serviciu”. Adevărul este că exilatul din Belleville e maiștiutor de polemică decît noi toți; a sa cinste activă, ca să uzez de sintagma lui Gheorghe Grigurcu, nu poate fi contestată de cîntăcioșii lui Ceaușescu. Iar criticul din „Amarul Tîrg” face parte din familia celor grei, de la Arghezi la Luca Pițu și Dorin Tudoran, finețea intelectuală în polemică, pe care i-o prețuiesc, fiind atu-ul său. „Oare cînd va polemiza Lazlo Alexandru cu sine însuși?”, s-a întrebat Gheorghe Grigurcu, referitor la Goma, într-un „exercițiu de adevăr”.

Dar cîți traseiști n-au servit bazaconii cu gust de antisemitism, nu s-au precipitat spre acuze ca „antioccidental violent” (Adrian Marino despre Ovidiu Hurduzeu)?

 

– Câtă „umoare” încape într-o polemică?

– Nivelul de înțelegere – atenție! – se vede cel mai bine în polemică. Atunci cînd îți percepi adversarul prea umoral, înseamnă că nu deții o minimă cultură a diferendului, oricît ai fi de  intello. Și aici îi dau dreptate lui H.-R. Patapievici (Despre idei & blocaje, Humanitas, 2007, p. 27): „răul trebuie căutat în debilitatea mediului intelectual românesc”. Iar Luca Pițu, în schimbul de e-mail-uri cu Vasile Spiridon, alias Don Basilio, alias Conu Spirache (vezi corespondența publicată în revista „Conta” nr. 26/2017, taxa fortuitatea  de „boier al minții”, numindu-l, ironicalmente, Papa Pievici: „Cînd să dăm și noi, în ceara mă-si, un Kierkegaard al nostru, să ne mai apucăm să-l boicotăm?” Laudatio specioasă, aflată foarte departe de un anume stylebas.

 

– Vă place vorba-n colţuri?Cît de colţuroase-colţoase pot fi cuvintele?

– Da, îmi plac și mie vorbele-n colțuri, admit chiar că sunt colțoasă; după un fost activ CC/PCR, autorul unui jurnal de tip…gros, aș fi bilioasă (cuvîntul aparține lui Caragiale). Adversari, cu mult mai puțini decît bunii prieteni, mă numesc revanșardă, încrîncenată, pătimașă. Ceilalți, prietenii, mă văd „încordată ca un mustang nărăvaș care se cabrează ori de cîte ori vede bățul sau zăbala” (Ioan Adam). În ce mă privește, n-am atacat niciodată, m-am apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt ca să primesc – cristic – încă o palmă. Nu pot răbda „cu bucurie”, așa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, „injuriile mincinoase”. Nu, nu mă pot smeri. Îmi asum păcatul ăsta, dar nici nu mă așez „pe scaunul celor batjocoritori”, așa cum scrie în Psalmi. La începutul discuției noastre, am arătat miza luptei mele: contra celor care denigrează valorile românești, cîte sunt. Pentru mine – repet, că trebuie – Eminescu nu e „protolegionar”, nici Noica, „hibrid comunisto-legionar” (v. și Paradoxul Noica de Alexandra Lavastine). Iorga, Blaga, Ernest Bernea, Mehedinți nu „sunt fluiere mistice”, de aruncat în vreun muzeu părăginit, cu lacăt la intrare. Nici Nae Ionescu  nu este un „plagiator insignifiant”, ca pentru o boieroaică a minții, nici Petre Țuțea „un tataie excentric”, „maieutizînd prin cîrciumi”, ca pentru alt boier al minţii. Și-l citez pe filosoful Mihai Șora, în apărarea mentorului: „Prețul inculturii va fi barbaria”. Ni se recomandă să desacralizăm „trioul sacru” Eliade-Cioran-Noica. Care n-ar fi „onorabili ideologic” și, pe cale de consecință, nici eliadiștii, nici țuțerii lui Țuțea, nici catarii lui Noica nu-s. Blaga nu mi se pare, cum îl vede Dan Petrescu, un plicticos și un epigon, nici „primul tont mioritic”, un oier al minții susținut doar de „oieri mioritici”. Nici G. Călinescu nu este, așa cum îl văd eu, numai un „lozincard neologizant”, cum îl vede Al. George. Țuțea a fost declarat „clovn fără operă”, iar Călinescu, clovn cu operă „de trei parale”. Dar cine a scăpat nehulit? Cineva susține că Marino a luat „premiul Merder” și crede că are umor; pe un forum, Florin Iaru e trimis în rîpă (apel la numele din buletin) ca… satanist. Pentru că lui Dan C. Mihăilescu îi place ciorba de burtă, Țepeneag l-a taxat urît: „C-așa-i omu’ incult”.

Cînd te declari pentru respectul valorilor reale, îți asumi anume riscuri. Sunt conștientă de ele. Mi-am și creat adversități pe viață. Iar tema modelelor provoacă umori temperamentale celor care folosesc ghilimelele deriziunii pentru cuvîntul naţional.

 

„Am fost și sunt deranjată de ignorarea valorilor de prim rang, în folosul altora, mai modeste”

 

– Există subiecte predilecte pentru o polemică în plan literar? Cum poate fi „mistificată” o polemică?

– În „Revista română”, nr. 1 martie,2006, frumos rebrenduită de istoricul literar Liviu Papuc, lecist (de la Leca Morariu) şi la invitaţia sa, scrisesem un text intitulat Nevoia de modele. Și tot în „Revista română”, un alt semnatar, iritat, pesemne, că modelele citate aparțineau culturii române, a găsit cu cale să-mi amendeze lecturile ca „naționaliste”. Numai că nu erau deloc în contradicție cu acelea din cultura universală, pe care G. Ibrăileanu o numea „omenească”, așadar a întregii umanități. De altfel, Ion Barbu, desființat și el ca naționalist verde, spunea: „Am avut o singură evlavie, Edgar Poe, și trei admirații: Mallarmé, Rilke, Rimbaud”. Am fost și sunt deranjată de ignorarea valorilor de prim rang, în folosul altora, mai modeste. Aberațiile lui miles gloriosus (judecînd după genitivul uzitat: Magdăi, cam novice în ale gramaticii) i-au plăcut lui N. Turtureanu, care hăhăia, cum i-i felul: „Io-te că Isăcescu a avut curaj să te atace!” Cu avînt polemic, opozantul strîmba din nas la lista mea de modele (Eminescu, Pârvan, Iorga, Blaga, Țuțea, pe care mulți oportuniști îi numesc, în cel mai bun caz, „expirați”) și-mi propunea lista sa de modele, mult mai încăpătoare: de la Poe la Gheo, de la Carmen Sylva la Rowling. Mă rog, treaba lui dacă-l prefera pe Harry Potter lui Nică al lui Creangă. Eu fac parte dintre cei care acceptă că o polemică  poate avea doi cîștigători și că trebuie să cedezi argumentelor celuilalt, cînd le deţine.

La urma urmelor, ce căutam eu ad fontes? Oi fi fost o retardată culturală, dacă plîngeam după Mama lui Coșbuc, scoasă din manualul de română, ori după desuetul de Goga, și el, conform „Scînteii” anului 1944, altă „mătrăgună care trebuie stîrpită”. Și să mai spuneți că proletcultismul n-are lăstari riguroși.

Domnul I.P. -Isăcescu (nu ca mine, o babă pășunistă cu complexul patriei, tradiției, religiei) căzuse în extaz la spectacolul Evangheliștii: „Am avut șansa să văd piesa Alinei Mungiu”; „scenele de sex oral întregesc (după părerea mea) imaginea unei lumi”. Lume biblică oare? Montherlant, ca să nu mai citez vreun român indezirabil, a notat lapidar: „Răul e vulgaritatea”. Intelectuala noastră publică e în trend: nu amprenta eroică e de prețuit, ci aceea erotică, după cum tot în trend e să iei în derîdere cartea de învăţătură a Bisericii. Și ce activistă radicală contra creștinismului ar fi fost autoarea piesei cu pricina, în ceaușism! De altfel, doamna Pippidi comentează asiduu minimalizant, cu acriditudine, ca să uzez de glosarul lui Paul Goma, cultura noastră „scurtă și săracă”, cu varianta „mică și coruptă”.

Domnul Isăcescu scria în „Revista română”, dar cool-atitudinea sa – că alt cuvînt n-am – contra modelelor paideice românești (considerate de extremă dreaptă) nu prea au ce căuta într-o revistă intitulată astfel.

Și cum confuzia nu-i bună de nimic (și nu-i spun ignoranță chiar dacă m-ar tăia) mi-l recomanda pe… Ezra Pound ca antifascist. Credeți că a dat vreo erată? Nu. CDZ, cum se scrie pe Facebook pentru cedez. Am cedat. N-am mai colaborat nici cu seniorul Turtureanu, nici cu juniorul istoric, nici n-am mai frunzărit măcar revista cea română.

Un aforism englez spune: „Există minciună simplă, minciună grosolană și minciună statistică”. Eu am avut parte de una grosolană. Or, minciuna repetată aspiră la statutul de adevăr-adevărat. Și nu există acuză mai cu primejdie decît aceea că ai fi în inappropriate relation ship cu evreii: „Ai grijă, Magda, mi-a spus Mihai Ursachi. Shaul Carmel e periculos”. A fost. 

 

„De câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică şi

că detest ura de rasă aşa cum detest şi ura de clasă?”

 

– Cît de toxic este antisemitismul? Dar cât rău fac indivizii care îşi asumă tema antisemitismului drept o cauză personală, după care îşi ascund umorile personale? Ne amintim de atacul lui Shaul Carmel care a citit prost, tendenţios un articol de-al dvs, ca să îşi argumenteze o teorie proprie, ambiguă  …! 

– Scriam şi în textul Vorbind din off, din „Revista română” nr. 2, 2006, că nu pricep cum se-ntâmplă, nu-nţeleg cum se poate ca tema modelelor să provoace atâtea umori temperamentale. În fapt, pricep bine de ce „o ceată  de agitaţi” (mulţumesc, Alex. Ştefănescu!) demonstrează – sau vor s-o facă măcar – că România e terra deserta din punct de vedere cultural. Dacă industria a fost declarată postsocialist morman de fiare vechi, de ce n-ar fi şi literatura morman de rable, iar cultura umanistă o „maioneză tăiată”, cum declara H.-R. Patapievici?

Comanda fiind dată, a urmat contestarea modernităţii clasicilor, „fumaţi” demult; s-a strâmbat din nas la „izul” lor naţional; personanţa romanităţii, pe care a pus accent Blaga, cu matricea lui (nu a noastră; pe noi nimic nu trebuie să ne mai unească, nici Unirea; doar n-o să-l contrazicem pe Herodot: „Dar unirea lor – a tracilor, nota mea, Magda U.- e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”) a deranjat. Am ajuns refractari la ideea de specific, pe care Al. George îl considera „o himeră de neidentificat”, de stil propriu, de matrice stilistică proprie oricărei culturi, proprie aşadar şi culturii noastre, ca fiind propagandă de paradă ceauşistă. Dar poate Brâncuşi să nu fie „subjugat” matricei? Sau Enescu? Şi nu e un „jug”, sau e un jug benefic, indicând direcţia.

Râdem de baştină, de şleau, de „spaţiu mioritic”, de „deal-vale”; bătăliei de la Rovine ne amuzăm să-i spunem „bătălia de la Ovine”. Facem haz de „limba oiască”, nu românească, uitând că marii creatori, fugăriţi peste hotare, ca Mircea Eliade ori Emil Cioran ori Vintilă Horia nu şi-au pierdut identitatea, au avut nostalgia plaiului, a Poienii Mărului, a Coastei Boacii. A avut-o şi Shaul Carmel, de vreme ce a revenit de atâtea ori pe ţărmul Mării Negre sau în dulcele Târg al Ieşilor, ca să-şi ia, în 2007, Premiul revistei „Convorbiri literare”.

Înainte de a respinge ce scrie X, n-ar trebui să-l şi citeşti? Sau cer prea mult? Nu-i agreez pe polemiştii care contrazic ce cred ei că ai scris, nu ce ai scris cu adevărat. Accept să fiu combătută, dar nu în fals intenţionat. Nu cu agresivitate lipsită de informaţie corectă, fără eleganţă, fără civilitate. Nu shaulcarmelic.

Un coleg de facultate şi prieten, Constantin Coroiu, mi-a adus un număr din revista „Viaţa noastră”, din august 2008: „Scuză-mă, dar trebuie să ştii asta”. Am aflat. Ce-am citit mi-a produs „starea de şoc Carmel”, cum am numit-o de atunci. Cu voce tunătoare, foarte combativ din avionul pe care-l numea „caleaşca aerului”, mă acuza, nici mai mult, nici mai puţin, că aş fi susţinut expoziţia de la New York, cea cu poneiul roz, având svastica pe crupă. Fostul luptător în războiul de 6 zile din ’67 (emigrant în Israel din ’65), după ce luptase aprig pentru realism-socialist în ziarul „Clopotul”, părea gata să pună la cale o tăiere de limbă şi o scoatere de ochi. Un fake, un fonfleu gazetăresc, asta era ce scria la rubrica sa Contrapunct, având ca subtitlu „Cu dragoste din avion” şi ca titlu: Învierea stafiilor. Precizare: 2008 fusese declarat an al dialogului intercultural european.

Clopotarul din Botoşani n-a avut o clipă intenţia să citească textul meu, în „Argeş”. Ce nevoie ar fi avut de argumente ad rem? La polemicile pline de bădărănii, de bălăcăreli, de dejecţii nu răspund, dar, cum era implicată revista din Piteşti, am răspuns. Şi asta pentru că Shaul Carmel voia doar să mă trăsnească din cer ca „rrumâncă, naţionalistă şi antisemită până-n măduva oaselor”. Aşa mă radiografiase dumnealui. O astfel de judecată m-ar fi trimis la Fort 13, într-o celulă de pedeapsă cât un sicriu, pe vremea Tribunalului Poporului. În zarca de la Aiud, aş fi stat în picioare, ziua întreagă, la marginea patului; aş fi sorbit din ciorba bine strecurată, fără o boabă de fasole, arpacaş, cartof. Oblonul ar fi fost astupat, să  nu intre, cumva, aer proaspăt.

De câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică şi că detest ura de rasă aşa cum detest şi ura de clasă? N-am nici o fobie iudaică, aşa cum m-a acuzat, fără dovezi, Shaul Carmel. Numai că nu vreau să avem memorie selectivă (aşadar tot un soi de memorie captivă), prin recuperarea „ex-comuniştilor, ofiliţi şi reşapaţi”, cum le-a spus Radu Mareş. Iar dacă discuţi despre faptul că prima secţie de critică a Uniunii Scriitorilor a fost alcătuită din dentistul Vitner, inginerul Crohmălniceanu, călinescofobul Vicu Mândra, student, ultra-radicalul Mihai Cosma, Silvian Iosifescu şi Paul Georgescu, reprezentanţii cei mai vajnici ai ideologiei oficiale,  fără să precizezi etnia nimănui, o, eşti declarat pe dată antisemit, neonazi, legionaroid, „tuţer Ţuţea” ori  adeptul acelui „naţionalist rasist”, tot după Al. George, Nae Ionescu. Chiar dacă nu afirmi că starea ebree a fost privilegiată în proletcultură. Tot din prima secţie de critică a USR a făcut parte şi Nestorul „Scînteii”, românul Ignat, înlocuindu-l pe adevăratul Nestor al filosofiei româneşti, C. Rădulescu-Motru. Iar Geo Dumitrescu, alt ne-evreu, a fost eliminat din PCR pentru că şi-a luat libertatea de a trage cu puşca în bucherii lui Stalin şi a intrat în bătaia puştii lor.

Paul Goma a fost trecut pe lista neagră pentru că a cerut istorie integrală, aşa cum nu vor proletcult-fantomele, care au tăiat şi spânzurat, aruncând în temniţă elita ţării, în perioada cea mai nefastă a României.

Cu „mâna pe inimă” sau pe la inimă, dar şi cu retorica de tip stalinist deprinsă în Şcoala Superioară de Literatură şi Critică Literară din Bulevardul Kiseleff, supranumită „Ferma de scriitori”, Shaul Carmel a găsit cu cale (a aerului) să vitupereze articolul meu, Vorbind din off, ca fiind „cea mai rrumânească şi mai urât mirositoare chestie”. O, „fericitule care pleacă, mirodeniile tale au miros plăcut”, i-am replicat eu, după Cântarea cântărilor.

Nu m-am înfricoşat la acuzele aiuritoare, chit că Shaul, dând în penibil, îmi trăgea clopotele.

Mi-am recitit textul publicat în „Argeş”, minunându-mă ce memorie avea, dar şi cu gândul să-i motivez, cumva, nestăpânirea de sine, bazată pe dezinformare crasă: că mi-ar fi plăcut poneiul cu svastică! N-am găsit altă motivaţie decât că îl urma pe directorul Şcolii de Literatură Petre Iosif, ne-scriitor. Când, foarte rar, scria, scria: „Mai sunt tovarăşi care preferă fumul exotic al unui Apollinaire sau Malraux mirosului de sudoare muncitorească”.

Semnînd S. Vântu în „Clopotul”, Carmel era paznic atent al dogmei, vânător de alunecări în teren ideologic. Nu eram corect politică? Oi fi fost, dar textul meu nu făcea altceva decât să semnaleze indiferenţa faţă de modele, de repere absolute, cum le numeşte Petru Ursache, maladie urâtă a etniei româneşti. Recentuţ, într-o emisiune televizuală, de marţi, 30 mai, 2017, doamna prof. univ. Mihaela Miroiu credea că intenţia lui Brâncuşi a fost să sculpteze nu Coloana infinitului, ci Coloana neisprăvirii românilor, iar neisprăviţii ăştia ar fi epuizaţi fără să fi făcut nimic în istorie.

România e ori isterică ori fără reacţie, deci moluscă; după alţi antropologi sau sociologi, ţara e defectă. A fi demofil a ajuns o ruşine, atitudine reacţionară. De-a lungul istoriei, n-am fi fost decât trădători ori înfrânţi în bătălii. Victorii n-avem. Ţăranul, bietul de el, e murdar, incestuos, violator. Marian Popa le spune etnologilor, care susţin nemernicia asta, „viologi”, cercetători ai violului: de la Traian, siluind-o pe Dochia, la domniţele voievozilor „ruşinate” de turcii păgâni; Mircea, Ştefan, Mihai sunt taţi de bastarzi. Concluzia: n-am fi onorabili ca popor, ci altfel. Vechimea noastră trezeşte zâmbete („Bă, protocroniştilor!”); devotamentul, loialitatea, jertfa eroilor sunt batjocorite de „saltimbancii şi irozii” vremilor noastre. Şcoala Boia e pusă pe re-structurarea memoriei, pe demolarea simbolurilor identitare. Şi-l aprob pe Alex. Ştefănescu, scriind despre Boia: „un profesionist al denigrării românilor”, vrând să le des-facă miturile, mistificând.

Recunosc: junele istoric Isăcescu m-a supărat, după cum mă supără faptul că suntem din ce în ce mai indiferenţi la modele şi mai atraşi de mode efemere. Or, fără puncte cardinale (modele) îţi pierzi Nordul. Cum să scrii? Din nimic nimic răsare, atenţie, dragi douămiişti puşi pe denigrări. O fi denigrarea asta continuă mult dorita liberalizare a criticii? Mă tem că nu, că nu este.

Eu nu cred, ca H.-R. Patapievici, că te poţi forma singur-singurel, „departe de instituţii şi maeştri”. Educaţia se face prin cărţi (asta, da!) şi prin conversaţii (depinde cu cine). Cum s-ar fi format păltinişenii fără „antrenor”? Eu am pierdut timp cu profii marxişti în facultate, dar l-am câştigat cu Al. Dima, Ştefan Cuciureanu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Hertha Perez…

În ce-l priveşte pe eminescologul M. Drăgan, după acel Decembrie a devenit Le mort qu’il faut, mortul care trebuie (titlul lui Jorge Semprun), din alergia la Volksgeist (spiritul poporului) a detractorilor săi.

Dar să revin la Carmel, care n-a dat semn că ar fi fost deranjat de „modelul” Ezra Pound, recomandat de istoricul suscitat, Isăcescu, ca lectură obligatorie şi modelatoare ideologic. Deranjat a fost de o frază a mea …! Scriam că, postsocialist, „canonul trebuia redesenat cu ciocanul”. Nu Arghezi, ci Tzara; nu Blaga, ci Fondane; nu Rebreanu, ci H. Bonciu; nu Camil Petrescu, ci Blecher sau Sebastian. Mai scriam că nimeni nu trebuie neapărat să ia locul cuiva, fiecare având locul lui în istoria literaturii. Nici n-aş fi observat, dacă nu mi-ar fi atras atenţia Shaul Carmel, că „înlocuitorii” sunt evrei. După publicistul de la „Clopotul”, care a făcut întâi Şcoala de literatură şi abia apoi şi-a terminat liceul, eu aş fi fost revoltată că „scriitorii evrei au «luat» locul scriitorilor români în ţara lor, adică a ei”. L-am contrazis: Fondane n-a luat locul lui Eminescu, cu atât mai puţin A. Toma sau Dan Deşliu, nici Bonciu locul lui Rebreanu, nici Tzara locul lui Arghezi, pentru că nu au putut s-o facă. Re-repet: fiecare are locul său în istoria literaturii. Şi dacă prefer proza lui Goma, nu cea semnată de Norman Manea, asta nu înseamnă că dau dovadă de antievreitate. Numai că Shaul Carmel vedea totul numai prin dioptria evreu-neevreu, „ai ei”/ ai lor (adică ai mei).

 

– Știu că îi admirați pe Sebastian și pe Steinhardt, faceți deseori referire în eseurile dvs. la scrierile lor, la atitudinea lor …  

– Pe mine, Steinhardt şi Sebastian m-au îmbogăţit sufleteşte. L-am admirat pe Tudor Vianu, „un lucid modest”, căruia 18 ani i s-a amânat titularizarea, de la membru corespondent al Academiei la membru deplin, pentru că „a şovăit” să se supună cerinţelor proletcultiste. Şi ce diferenţă este între rapid adaptatul Ralea şi lent adaptatul Vianu! „Dilema” am cumpărat-o ani în şir, număr de număr, pentru Radu Cosaşu, care i-a dat şi numele. L-am iubit şi pe el, şi pe Brel. În „iepocă” era gura mea de oxigen. Trecuse de la patos comunist la sarcasmul din Supravieţuiri, ignorând şantierele unde fusese reporter. Juca belotă şi asculta Brel, lăsând naibii Lumina  Hidrocentralei „V.I.Lenin” (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1960).

Sfârşitul tragic (avea 37 de ani, Doamne!) al lui Mihail Sebastian m-a obsedat şi mă obsedează. Se ducea la Universitatea muncitorească, pentru a conferenţia despre Balzac. N-a avut timp să se ferească de camion? N-a dat un pas înapoi, nu s-a ferit? Blândul, bunul Sebastian se afirma atunci dur, ca luptător social. M-am surprins gândindu-mă că a fost omorât la vreme (rea), ca să nu se compromită în războiul proletcultist. Citisem că o ascultase pe Lucia Demetrius la un cenaclu, în casă la Felix Aderca. După lectură, Sebastian a izbucnit: „Revoluţia aleargă pe stradă (era imediat după 23 august ’44) şi aici se face literatură!” Replica lui Aderca nu l-a calmat: „Literatura, când e originală, iubite Sebastian, e tot un fel de revoluţie!”. Dar Mihail Sebastian nu l-a ascultat: a fugit pe scări, să participe, la „revoluţia proletară”. 

 

– Cât rău poate face culturii o polemică prost „întocmită”, neonestă, tendenţioasă? Cît de polemică a fost cenzura? Cîtă polemică era permisă sub cenzură? Ideologia comunistă permitea polemica?

–  Am tot spus că, postsocialist, au apărut acei arbitri ideologici cu cartonaş roşu la îndemână şi cu fluieru-n gură, gata să te taxeze ca depăşit, ca întârziat în canonul vechi, dacă nu defăimezi tot ce s-a scris înainte de ei. Dar, atenţie: nimicul poate nimic, cum avertizează Heidegger. Distrugem canonul didactic, de la Creangă la Rebreanu, de la Goga la Labiş. În ce scop? Ca să nu avem repere absolute şi, pe cale de consecinţă, nimic care să ne definească identitatea. Eu nu cred că poţi primeni canonul ca pe un cearşaf, dimpotrivă, nici că poţi nimici cu un număr de revistă canonul Eminescu. Şi-l urmez pe profesorul N. Manolescu, susţinând: „canonul nu se discută; canonul se face”. Deci să ne canonim pe text, nu să reanimăm ideologia proletcultiştilor şapteclasişti, gata să-l înlocuiască pe Eminescu cu A. Toma. Cu cât eşti mai inclement demolator de Eminescu, cu atât eşti mai mărunt ca scriitor. Zice Alex. Ştefănescu şi-l aprob: „Spune-mi ce înţelegi din Eminescu, ca să-ţi spun cine eşti”.

Pe vremea şcolarizării mele, clasicii erau trecuţi prin ciurul şi dârmonul cenzurii. Criticii de direcţie realist-socialistă se îmbulzeau să-l mistuie pe Eminescu, până nu mai rămânea din el nimic decât Împărat şi proletar. O luăm de la capăt, post annum 1989, propunând Somnoroase păsărele ca o creaţie de vârf? Altfel, poetul naţional (sintagmă răzbit contestată )  e considerat un deplasat, cu iubirea lui deplină de ţară, de limbă, de neam… Şi cât s-a râs de râul-ramul! Anihilanţii activişti au vrut demolarea construcţiilor durabile ale culturii româneşti, pentru ca acum să apară (i)luminaţii (unii, proveniţi din pulpana proletcultă, ca Shaul Carmel), ca să ne spună ce-i cu acea gândire politic-corectă de care nu-i în stare decât o anume elită. Iar elitei trebuie musai să i te supui, ea având totdeauna dreptate, chiar când greşeşte. Corecţilor politici  nu le place sintagma lui Blaga, „duh românesc”, mie nu-mi place cuvântul iz, pus lângă tradiţie, nici desconsiderarea modelelor de etică şi de estetică. Şi asta pentru că, în ce mă priveşte, aplic şi criteriul estetic eugenlovinescian şi pe cel est-etic, monicalovinescian. Nu, nu sunt în acelaşi rând Steinhardt şi Zaharia Stancu, nici Edgar Papu, care putea spune despre Don Quijote, „vechiul meu prieten”, cu Dan Zamfirescu. Comparaţi destinul lui Petru Popescu şi destinul lui Ion Zubaşcu. Chiar Adrian Păunescu, până a nu deveni „vulcan noroios”, cum îi spune Ion Zubaşcu, nu-i de comparat cu poetul Mieilor primi.

Canonicii se recitesc, notează Harold Bloom (The Western Canon; the Books and School of the Age, 1994). De asta n-o fi dorind o profesoară de română suplinitoare să-l mai predea pe Ion Creangă? Nu-i dezvăţământ (mulţumesc, Marian Victor Buciu!) ăsta?

 

– Aici cred că este fundătura în care ne-a adus învăţământul superior „cu taxă”, am dat intelighenţia românească pe mâna afaceriştilor din universităţi de stat sau private, ambele forme devenind „forme fără fond”, dar cu fonduri atrase. Tot răul din societatea noastră, cultural, dar şi economic, crizele de civilizaţie şi cele morale sunt rodul promiscuităţii din mediul academic …! Am „minimalizat” rolul educaţiei atât de grav, încât dacă dă bani un Becali, de exemplu, poate cumpăra diplome pentru toate oile sale …! Iar ministrul Daea le duce în Parlament …!

– Exact! Minimaliştii (faţă de postmodernişti) au tot scurtat lista modelelor, părându-li-se prea lungă. Studentul plătitor a devenit client, cere prestaţii – servicii pe banii lui şi prestatorul – profesor i le oferă. „Bologna, ofta Petru Ursache, uite unde ne-a dus!”. Curând, elevii şi studenţii nu vor mai şti (şi nici c-or să le pese) că generaţia mea n-a studiat Blaga la şcoală şi la facultate. Însă noi am fost forţaţi de dogma comunistă; acum, se vrea eliminarea clasicilor din manuale pentru că dezînvăţarea e în tendinţe. „E greu să-l iubeşti pe Eminescu”, ironiza Cezar Ivănescu. Ni-i mai uşor să nu  respectăm/ admirăm pe nimeni, nesocotind textul din Galateni 6:7: „căci ce a semănat omul, aceea va culege”. Suntem înştiinţaţi c-a apus galaxia Gutenberg, că nu mai e nevoie de cărţi? Atunci, vor rămâne doar cititorii de contuar. Literatura română? O, am avut doar iluzii că ar exista. Azi o vedem şi nu e. Sigur că sunt şi autori normali şi-mi place titlul cărţii Angelei Baciu, Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (Junimea, 2015). Eu, una,  nu-s dilematică privind literatura română; n-am iluzii, am certitudini şi aş putea alcătui o listă foarte lungă de cărţi foarte bune, de lecturi obligatorii.

N-om fi noi o minune de popor, cu o minunăţie de legende, dar n-am convingerea doamnei prof. univ. Mihaela Miroiu că poporul meu este unul neîmplinit, simbolul neîmplinirii fiind Coloana de la Târgu Jiu. Noica spunea că Brâncuşi a sculptat infinitivul lung: infinirea, iar povestea povesteşte că, plecând pe jos la Paris (1904, vă rog!), Brâncuşi şi-a luat drept sprijin, ca toiag, un stâlp de cerdac din Hobiţa.

 

– Hai să vorbim şi despre polemica care a adus în discuţie etnicitatea, multietnicitatea, multiculturalitatea. Este românul „un caz”negativ în ceea priveşte convieţuirea culturală? Eu, de exemplu, admir comunităţile în care convieţuiesc, paşnic, dialogal mai multe etnii… Observ acolo un anume dinamism, un transfer de motivaţie …! Alba Iulia, de exemplu, Târgu Mureş, Cluj Napoca, Oradea …Aceste comunităţi „compozite” au etnostereotipii specifice, deopotrivă pozitive dar şi negative …! Vă ştiu un om rapid în reacţie, dar drept, cu o memorie a amănuntelor mai ales, fenomenală. În ce priveşte „confruntarea” cu Shaul Carmel, nu cred că e vorba chiar de o polemică, într-o polemică citările trebuie să fie corecte, abordările principiale … Or, Shaul Carmel nu a respectat aceste minime lucruri.

– Deşi trebuie să ne vedem cu bune şi  rele, cu iubiură, spre a formula ca Luca Piţu, eu prefer atitudinea exclusiv pozitivă celei exclusiv negative. Mai ales că mulţi sunt puşi pe ucis etnostereotipiile favorabile, accentuând numai trăsăturile psihomorale negative, hoţie, beţie, lene, necinste, ignoranţă, nepricepere. Alte neamuri or fi fără cusur? Lui C. Rădulescu-Motru nu-mi place să-i dau dreptate  când scrie că „românii luaţi individual, cu foarte rare excepţii nu produc opuri desăvârşite (subl. mea, Magda U.) ca francezii, germanii, italienii”, adăugând  un etc., „până la sacrificiul vieţii pentru o idee personală”. Ba pot, cred eu. Şi n-o să-mi spuneţi că Eminescu era albanez, Caragiale – grec, Steinhardt – evreu şi asta pentru că nu-i vorba de sânge „curat”, subiect de mulţi pixeli, ci de „sânge spiritual, euharistic”, spre a-l cita pe Th. Codreanu. Sunt convinsă că forma mentis românească nu-i nocivă pentru alteri ori pentru cei cu dublă cetăţenie. Românii nu sunt xenofobi. S-a simţit Shaul Carmel discriminat etnic atunci când a primit, la Academie, Premiul „M. Eminescu” („protolegionarul”, n’aşa?), în 1996? Sau, în ’99, premiul Festivalului Blaga („fascistul” lui Răutu şi Crohmălniceanu)?  Cum m-a „alintat”: „strălucitoare, dar beznuită”, i-am răspuns că, aşa, beznuită la minte cum sunt, nu găsesc deloc amendabil „naţionalismul sănătos” (Eugen Coşeriu), „românismul curat” (Iorga; de recitit De ce atâta ură?, din „Neamul românesc”, 6 iulie, 1940). Uite că mai fac o încercare de sinucidere literară, replicându-i lui S. Carmel că tradiţionaliştii nu sunt, la hurtă, antisemiţi sub acoperire. Nu mi-e frică de ştampila antisemit(ă), pentru că nu sunt aşa ceva. Atacul lui nu m-a intimidat deloc, dar am revenit pentru că mi se pare absurd să clopoţeşti pe cineva pentru că-şi respectă valorile. Carmel nu le-a respectat pe ale sale? Ba da şi a fost firesc să o facă. Nefiresc a fost să te răsteşti „fără reazim, fără fond” (o mai şti vreun elev că citez din Venere şi Madonă?), punând în gura celui pe care-l consideri adversar de opinie afirmaţii false. Am revenit la pamfletul lui şi pentru că n-a retractat nimic, s-a menţinut în eroare. Ce orgoliu trebuie că ai, dacă nu eşti capabil să-ţi corijezi eroarea! Totdeauna mi-am recunoscut  greşeala, nu-s infailibilă, aşa cum Shaul a crezut că ar fi. In essentia: o fi pamfletul un text de frontieră, dar n-ai voie, nu-i moral să deformezi. Polemica „de subţire” poate rezolva un adevăr, dar dialogul nu se mai deschide spre adevăr în cazul incriminărilor violente şi nedrepte. Vocea din ceruri (reamintesc că Shaul Carmel traversa Atlanticul, cu avionul de Tel Aviv), după ce mă ocărâse în fals că aş fi o admiratoare a poneiului roz cu svastică pe crupă, găsise şi alt cap de acuzare: „limbaj grobian”. Rigoare intelectuală? De la măr pân’ la păr! Pusese citatele din Vakulovski, pe care-l criticasem pentru impudoare epică şi etică în proză, pe seama mea. Dacă aş fi avut timp să intru într-un tribunal şi i-aş fi cerut o despăgubire de 10 şekeli, costul acelei reviste, aş fi câştigat. Nu l-am tras în justiţie, m-am mulţumit să-i replic: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? De ce îmi pui în cârcă citatele din Pizdeţ? Şi de ce crezi că admir grupul „Zakuska senzual”, de care nici n-am habar? De verificat am verificat: ghilimelele erau acolo, în „Argeş”, la locul lor.

În avionul de Israel nu s-o fi găsit revista „Argeş” on paper (dar pe internet era), unde, în articolul Ţâfna şi tupeul, scrisesem că expoziţia din New York ( cu brandul ponei ştampilat cu svastică) era „o făcătură penibilă”, neavând de-a face cu arta. Cerusem răzuirea fal(u)surilor de pe pereţii Galeriei, în acelaşi ton cu pictorul şi eseistul Ştefan Arteni, român newyorkez. Cât despre Carmel, mă tem că domnia-sa vedea cai verzi pe pereţii expoziţiei din New York, nicidecum eu. Se numeşte dislexie să citeşti greu şi să înţelegi completamente pe dos ce citeşti. Nu l-am crezut dislexic pe Carmel, nici că ar fi avut probleme de tratat la oftalmolog, de vreme ce nu vedea ghilimelele. Indignatul publicist de la „Viaţa noastră” se folosise, probabil, de informaţii „pe surse”, ca să pună de-un atac ofensator, într-o compunere cu grad de civilitate zero. Avea în sarcină să informeze  societatea civilă, ong-urile că gust – grozăvie! – arta fascizant pornografică, pentru a mi se da exit din literatură.

Cititorii dumiriţi cunosc lungile mele campanii contra literaturii scato, a ceea ce Mircea Iorgulescu numea, în „Adevărul literar şi artistic”, din 7 martie 2000, „literatură fesieră”. Foarte efervescenţii poeţi care uzează de limbaj deocheat dovedesc doar că „omul e un biped fără pene”, deci nu (mai) zboară, dându-i dreptate, fără s-o vrea, lui Aristot. Şi încă un punct pe… pi: dacă eşti mediocru, nu scrie cu pu. Eşti bun scriitor, atunci fă ce vrei. Şi poate că trimiterea la Sf. Augustin ar trebui iarăşi de-codificată (am mai făcut-o, apud Petru Ursache): „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Iubeşte-ţi condiţia, statutul de scriitor şi, cu siguranţă, ştii ce şi cum să scrii, cât (te) suportă hârtia.

Shaul Carmel nu mă citise bine, ca să nu spun dislexic, dar vitupera că aş fi ce nu-s. Un lector grăbit Carmel. Şi pentru că eu nu sunt grăbită, i-am citit Lirice-le, unde se jeluia pe tema: „de când dormim în paturi separate”. Decupez: „Lasă-mă să intru-n dormitor/ Să-mi bucur ochii şi să mă-nfior/ Ca-n anii de demult când trupul tău […]” Mda. E mai uşor să intri-n dormitor decât în sfera înaltă a poeziei. Am conchis: cum e pamfletarul, aşa-i şi poetul. Nu l-am acuzat de „obsesia împerecherii”, nici nu l-am insultat, cum a făcut-o domnia-sa scriind despre „maidanul” din care provin. N-aş reproşa nimănui că se trage din groapa lui Ouatu sau din ghetto. Şi nu l-aş fi trimis pe Carmel în vreun abator tip Auschwitz, ca domnia-sa pe mine. Ba chiar m-a şocat faptul că nişte „neolegionari” (care, cine?) i-ar fi provocat „o durere sufletească cumplită, chiar fizică, acela (sic!) al reînvierii sau (numai?) al regenerării legionarismului, al antisemitismului”. Agasantă această semnalare repetată a neo-legionarismului la români! Şi „alertele” gen Florian se înteţesc.

 

– Da, m-am trezit şi eu pus în „insectarul” cu simpatizanţi ai dreptei istorice, isterice, deşi am crescut în spiritul unei culturi în care toleranţa e regulă, în care oricine poate convieţui lîngă oricine. Dialogurile mele cu părintele Iustin Pârvu au vizat duhovnicul, martirul din închisoarea politică, omul „îngropat în lume” şi nu cel etichetat forţat drept legionar. Legionarismul este el însuşi un capitol de istorie, clasat pe un raft, imposibil de readus în actualitate, istoricii ştiu mai bine că a fost vorba de un context european care a favorizat asemenea mişcări. Iar părintelui Iustin Pârvu nu-i poţi pune la nesfârşit acea etichetă, să-l condamni încă o dată după ce au făcut-o comuniştii cu vârf şi îndesat… Părintele Iustin a spus răspicat în dialogul nostru, un lucru de care ar trebui să ţină cont toţi cei care se pripesc să pună etichete: „Orice ideologie, de dreapta sau de stânga, este bună până apare prima picătură de sânge. Din acel moment devine detestabilă…”.  Un om care spune şi susţine aşa ceva, care în tot ce a făcut a pus la bază iubirea de neam, de semen, nu poate fi trecut pe liste discutabile.    

– Acuză internetontică, ar fi spus Luca Piţu. De-li-ran-tă, alt cuvânt nu am. Spus limpede: cei care nu-şi dispreţuiesc valorile naţionale sunt rău priviţi ca hitlerişti in nuce, antisemiţi, legionaroizi. Et eiusdem farinae. Ca Noica, de pildă, care a intrat în legiune când a fost asasinat Codreanu la ordinul lui Carol II şi a ieşit din legiune când a fost asasinat Iorga.

Am repetat de nenumărate ori că orice credinţă trebuie respectată, dar nu cred, ca Shaul Carmel, că glumiţa proastă cu svastica pe crupa poneiului roz a intenţionat „să desacratizeze (sic!) simboluri în numele Artei”. Diagnosticul: „Artă modernistă, cu zvastică (sic!) şi desacrizarea (sic!) Memoriei”,  aşa cum ar cere „tree-art-ul mioritic”, oho, este o exagerare shaulcarmelică. A fost doar o glumiţă proastă şi atât, fără nici urmă de artă.

            Dragă Adrian Alui Gheorghe, am acceptat să dialogăm pentru că ştiu bine că urmăriţi adevărul gol-goluţ al răspunsului, dacă nu curajul răspunsului. Nu pot trişa în răspunsuri, nu edulcorez nimic. Şi-mi vine în minte rugămintea adresată de Florin Mugur lui Bedros Horasangian: „Bedros, zi orice, dar nu da nume!” (sursa: „Contemporanul”, ianuarie 2011). Eu dau nume. Pe toate, fără să mă gândesc ce riscant e. Doar am riscat şi am pierdut de fiecare dată când am stat sub hashtag-ul „rezist”. Spus iarăşi limpede: neointernaţionaliştii sunt din stirpea vechilor internaţionalişti proletari, care vedeau în Nae Ionescu Răul (da, cu majusculă) şi binele în Roller. Hai s-o spunem şi mai limpede: pe Shaul Carmel, care vorbea de Învierea stafiilor legionare, oare nu-l deranja şi învierea stafiilor proletcultiste? În an 2000, în „Dilema”, Z. Ornea scria exact ca-n anii cincizeci: „punctul de vedere cel mai extremist l-a reprezentat Gândirea”. Nu şi „Lupta de clasă”, unde lupta Ileana Vrancea contra gândiriştilor?Şi tot după Ornea, relaţionarea ortodoxie-etnicitate ar fi blamabilă: „O ortodoxie înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru şi străluminată de focul adevărului evanghelic” ne-ar fi adus  pagubă mare. Ce-o fi păgubos în credinţa teologului Nichifor Crainic, după care „ortodoxia ne-a dat temeliile de reazim, de statornicie şi de continuitate pe care nu le are nici politica, nici cultura noastră”? Gândul religios ortodox nu-i fertilizant şi trebuie suspectat şi blamat? Sau se vrea să mergem din orbire (provizorie) în orbire? Să schimbăm marile repere ca Eminescu, Iorga, Blaga, Crainic, Stăniloae şi să ne re-orientăm spre valori „europene”, ca şi cum ale noastre ar fi africane sau asiatice. Vorbind batjocoros despre sufleţelul meu naţionalist beznuit, despre mintea mea beznuită, despre literatura mea beznuită (numai la Călăuza rătăciţilor de Maimonide n-am fost trimisă), Shaul Carmel a uzat de tot ce poate fi mai nepermis într-o polemică. A făcut-o (şi-i spus prea blând) cu lipsă de inteligenţă. Dislexic a fost când m-a vârât în aceeaşi oală cu Ştefan Andrei, care şi-ar fi amintit că Gogu Rădulescu „era însurat cu o evreică pentru că aşa era «la modă» în România de atunci”. Ei şi? Pe cine interesa etnia nevestei lui „moş Gogu”? Pe mine nu. Despre Ştefan Andrei scrisesem că „umblă cu cioara comunistă vopsită”, pe varii canale TV, cât despre Gogu Rădulescu ilegalistul, m-a mirat faptul că trebuia primit în rândurile GDS-ului. Pe urmă m-am dumirit şi m-am mirat că m-am mirat. Dar a vrut Carmel să fie atent la argumentele mele? Cu siguranţă, nu. Ba chiar a crezut că mă trosneşte cu acuza că aş implementa (cuvânt implementat de premierul Roman) tezele odiosului,sângerosului Nae Ionescu. Eu ca eu, dar cu filosoful Mihai Şora ce-o fi avut Carmel, susţinând că profesorul Nae Ionescu l-a împins la „frenezie criminală”? Ce biografem  al filosofului Şora ar putea fi acuzat de „frenezie criminală”? În finalul pamfletului Învierea stafiilor,S. Carmel a adus-o apoteotic în sprijin pe Herta Muller, care îi scrisese atunci preşedintelui Traian Băsescu: „ … aveţi şansa să spălaţi această dezonoare prelungită şi să vă scuturaţi de „resturi” şi de stafii până nu va fi prea târziu, dacă nu, o să vorbim din nou în şoaptă pe stradă.” Numai că „stafiile” Hertei Muller nu erau aşa-zişii neolegionari, ci securiştii de toate gradele, din toate serviciile. Iarăşi dislexie? Ecourile la re-play-ul meu, Goii şi Goya, opinând, ca şi Constantin Trandafir, că „nerecunoaşterea valorii naşte monştri”, au venit. Au fost multe încurajări in petto, pentru că suntem prea toleranţi (din frică?) faţă de ieşirile antiromâneşti. M.G. (folosesc iniţiale ca să nu-i „cauzeze” la CV, mi-a scris pe Facebook: „Dacă te avea Makedon în falangă tăvălea şi America. O să-şi rupă Carmel hainele de pe el”. Nu şi le-a rupt, nici nu s-a scuzat pentru citări greşite cu toatele. Dur, în stilul ştiut, a fost Paul Goma, care ne-a scris în 31 oct. 2000, pe e-mail: „M-a delectat punerea la punct a obrăznicăturii semnând Shaul Carmel. Nu, nu-l cunosc de la Şcoala de literatură şi nu sufăr. În câteva rânduri am fost tentat să-i ard un dos di mânî (vorba basarabenilor), dar mi-a fost lene: să stric bunătate de dos pentru un cur. […] «Opinia» mea? Magda e prea îngăduitoare cu aceşti muci”. Am luat samă la sfatul lui până când, ca la un semn, a intrat în dezbatere Boris Marian Mehr. O să-i răspund din punct în punct.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+