Muntele poet
Cronici literare
C. SUDITU
mai 8, 2017
0

 

 

Prin armura de sticlă subțire, ceilalți, locuitori ai unui bal/carnaval/spital (pe care poetul îl contemplă cu detașare), se văd oarecum deformați, vulnerabili din cauza „costumelor însăilate” cu care trec pe sub soarele inconștient/ indiferent la agitația lor inutilă. Ei sunt exponenții unei umanități debusolate, care mimează lupta, nu rivali personali; relația cu „dușmanii” sintetizează relația dintre poet și lume, acea adunătură de inși incapabili să arhiveze altceva decât „păreri contrafăcute”. Costel Suditu nu este un mizantrop, ci, mai degrabă, un filosof al cotidianului, un deznădăjduit lucid, conștient că suntem în trecere, că nu ne putem stabili nicăieri cu adevărat (poate doar în rotirea inefabilă a unor lumi imaginare), că valorăm, în raport cu universul, cât „un ecou (…) prin gâtul bătrân și răscopt al unui/ strigăt cu nevoia lui de cunoaștere sau măreție” (,nicio posibilă așteptare”). Să scrii Poeme carnivore (Ed. Paralela 45, 2016) înseamnă să înțelegi ideea de sacrificiu pentru actul de creație, să te asemeni Meșterului Manole, adică celui care știa că va trebui să moară pentru ca lucrarea sa de geniu să se înalțe și să dăinuiască. Scrisul ucide, produsele lui lirice, atât de fragile, în aparență, devorează, pârjolesc, mai ales când pornesc dintr-o considerație nevrotică pentru „problemele simple/ poleite că răspunsuri ațâțătoare”. Aflat în centrul lumii pe care-o creează, poetul nu-și poate părăsi locul după bunul lui plac, nu se poate sustrage spectaculoasei filosofii „despre frumosul din urât și invers”, chiar dacă nu are „certitudinea de normal”, ci numai „impresia de răsturnat”.

     Primul ciclu al volumului se intitulează, nu întâmplător, „Loreline”, cu trimitere directă la Lorelei, zeitatea Rinului, adică la seducție/ atracție, magie, sexualitate și moarte. „Lorelinele” aglomerează ecouri înșelătoare din exterior, dar și dorința de a descoperi armonie și frumusețe dincolo de „sunete și amenințări”:„am fost o minunată pasăre într-o colivie/ și împăiată pe deasupra/ cu ochi pietre scumpe lacome de soare// inși cu urechi seci de care ecoul era temător/ așteptau cum era și normal/ să audă un tril deosebit/ insistau de fiecare dată cu fel și fel de gesturi/ sunete și amenințări care de care mai articulate sau nu” („amăgire”). Poetul își exersează iluzoria libertate într-un mediu ireal, bântuit de fantasme și creaturi grotești – broaște, capre, un sabat al halucinațiilor însetate de sângele cald al poemului -, cu senzația că este stăpânul iluziilor, al „solzului de aur” ascuns în adânc: „din perspectiva unei întâmplări abia așteptate ea/ îmi era solzul de aur pe când eu/ îți eram solzul de aur cu statornicia căruia/ de bună seamă ne apăram de soare cu disperarea/ unei broaște râioase de apă” („solzul de aur”). Că libertatea e iluzorie, că poetul nu se automistifică tot timpul o demonstrează plajele lucide care întretaie adeseori textul poetic: „nu puteam trasa nici măcar o paralelă/ în interiorul meu abrupt zburau tot felul de lucruri/ asemenea căpușelor binevoitoare dezastrului” („solzul de aur”). De la „rațiune și dezmăț”, folosind doar o „hartă a hazardului”, se ajunge la al doilea ciclu al volumului, intitulat „Carmelina”; aici, strigătul cărnii, fierberea halucinantă a simțurilor fac loc unei nevoi de reculegere într-o mistică a iubirii, adorația carnală substituind sentimentul religios pur al ființei: „urcau norii în șir indian (îndelung și cuminte/ ca mierea în zi de mai) mă frecam de pulpa ta/ cu ochiul stâng, până când blugii deveneau casă/ cu doi gânditori la o masă o veioză într-un colț/ un dulap cu multe cântece la nord o gură în sud/un ochi la vest era icoana din ochii mei/ atât de uzați și de umezi” („te priveam ca prin vis”). Carmelina nu mai înseamnă claustrare, spațiu închis, limitativ, rugăciune și renunțare la cele lumești; poetul se dezice de această încărcătură semantică a numelui în favoarea unei frenetice topiri în substanța iubirii trădate: „îți crescuseră aripi aveai două aripi și o pulpă/ (…) am băgat mâna și am scos din stomac felicitarea/ de anul trecut o ureche uscată cu un ochi bine lipit în/ partea de sus dedesubt scria adio” („pulpa ta și gândurile negre”). Secvențele suprarealiste, cu fragmentarea/ divizarea umanului și ilogica reconstituire, amintind de tablourile lui Goya sau ale lui Picasso sunt o mărturie a fărâmițării/ alienării creatorului modern, incapabil să arunce ancore în real și să intre în normalitate: „mi-am scos din talpă spinii/ frunzele au făcut aripi și colți mușcau în/ jurul meu toate venele burduhănoase ce/ atârnau din copaci cu păsări încremenite cu/ ciripituri cu tot ca de niște ombilicuri” („pădurea cu un singur copac”). Iubirea naște monștri lăuntrici, mari viziuni de dezmăț și disperare, și, experimentând-o, poetul își consumă energiile creatoare, riscând să se descopere, într-un târziu, „plictisit și prăfuit”, o carcasă rătăcind în căutarea unui sens care s-o umple: „rătăceam printre ciuperci urbane în care pândeau monștri canceroși” („metamorfoză”). Divizarea ființei în trup și spirit este refuzată de poetul care a descoperit „sexul (…) spiritual”, adică o rezolvare valabilă doar în imaginar a crizei sale existențiale: „când nu mă vedeai exersam din umeri speram ca din ei/ să-mi crească măcar două ventuze/ pe burtă două buze și capul să mi-l despic/ spre a se vedea sexul meu spiritual/ (…) am alunecat într-una din fântânile imaculate/ înotam într-o scorbură cu ape zburătoare/ cineva săruta ori pieptăna melancolia// copiii cântau sorcova în tristețea ușii/ eu gândeam ceva sau poate nu gândeam nu mai știu/ luna plângea peste mine frunza avortată de lăstarul frigid// ploaia de litere concave inundase sufletul” („sexul meu spiritual”). Ultimul ciclu, „Valentina”, pare că aduce o altă încărcătură semantică a iubirii. Dincolo de rațiune, de dezmăț, de frenezie și chiar de spiritualizarea sexului trebuie să mai fie ceva: nevoia irepresibilă de a dărui, de a se dărui prin scris, prin crearea de virtualități, de inefabil, de ireal: „un sfârșit arcuit înspre inefabilul început/ un formidabil glob de gheață în care/ tot întâmplatul servea drept concretă/ materie primă neîntâmplatului// ți-am atins în treacăt palma și/ am avut senzația fluturelui aproape/ de lumina arzătoare la timp” („o răpire fără răpitor”). Costel Suditu este un poet capabil de mari sincerități lirice, unul care refuză „mașinile de făcut poezii”, adică transcrierea nudă/ automată, din reflex a banalului, mimarea stării de har și textul construit fără suportul vital al imaginarului. Pentru el, poezia este munte, flacără și zbor: „nu se mai vedea nimic de sus apa era liniștită și apă/ ce sublim zborul acesta/ dacă știam demult aș fi trecut dincolo/ (…) trecând peste un munte cu piscul retezat am făcut popas/ mi-am scuturat penele și câteva poeme s-au rostogolit/ au prins rădăcini de atunci acel munte împădurit cu pene/ a fost numit muntele poet și multe cărări s-au făcut înspre el” („muntele poet”).

 

 

 

Valeria Manta Tăicuțu (membru al Uniunii Scriitorilor din România)

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+