Orchestrații cinetice crepusculare[1]
Cronici literare
Mihok Tamas
decembrie 23, 2016
0

 

De la un imaginar apocaliptic prin excelență se revendică noul volum de poeme al lui Liviu Georgescu[2]. Prin acest continuu clocot al devastării, versurile de aici par să comploteze împotriva întregii existențe. Apelând la un empirism aglutinant, ele animă acea forță telurică infernală aflată sub semnele începutului și sfârșitului.

Încă din debutul cărții, poetul se grăbește să ne decripteze sursa fenomenului tungus, afirmând chiar în motto: „S-a întâmplat în Siberia, într-o zonă în care / căderea misterioasă a iradiat și transformat / totul în jur, pietre, ape, plante, oameni. / Și însuși cerul s-a schimbat”. Deși situate mai la est, aceste metamorfoze biofizice ne amintesc de accidentul nucelar de la Cernobîl. În plus, pasaje ca „Erau în mijlocul fenomenului, dar nu-l înțelegeau, căci marginile lui / erau în afară, departe, mult în afară.” (Fenomenul tungus) fac de netăgăduit izomorfismul cărții cu Călăuza (1979) lui Andrei Tarkovski.

Cartea este împărțită pe două cicluri vaste: „La cinema, în plină realitate” și „Noapte lungă de decembrie”, urmărind în sens pur bacovian o senzație cosmică a fatalității, în mijlocul unei Siberii misterioase, menită parcă să răzbune existența. Incertitudinea este ridicată la rang de supra-personaj, fiind văzută înfulecând „din frunze și iarbă de parcă o invazie de lăcuste pârjolise totul.” (Fenomenul tungus) Numai că dezolarea poetului optzecist se manifestă nu doar în plan vertical, ca la autorul Plumbului, ci și pe orizontală „Ferestrele larg se deschid spre niciunde”, acest traseu vertical admițând și o direcție inversă, de la teluric spre celest, din prezent în ancestral „un gol adânc se întoarce în stele” (Migrație spre centru). Dezolarea nucleară admite contorsiuni patologice, stelele, de pildă, purtând greutatea hăului lăuntric.

Generator de anomalii, cataclismul liviugeorgescian apare, așadar, ca un veritabil punct de declanșare a apocalipsei profețite până la saturație. Influența noutestamentară asupra imaginarului poetic iese la suprafață prin intermediul unor versuri prin excelență cinetice. Observăm cum, totodată, lipsa mișcării este, paradoxal, la fel de antrenantă: „Lipsa de acțiune și de zgomot îi exaspera pe unii și îi înălța pe alții.” (Foșnetul de fond al peliculei); „Înaintezi, dar de la o vreme pașii devin cleioși. / mișcarea îți stă în cale.” (Magnetism)

Corpurile și zgomotele se îmbulzesc în perimetrul aceleiași materii bolnave: „un maldăr de corpuri se ridica la tavan, în creștetul lui / tronau scâncete și gemete, ape verzui și răsuflări sacadate” (Îngerul exterminator). Această aglomerație cinetică din ajunul apocalipsei bruiază toate simțurile, provocându-le o exoftalmie a cărei interpretare trebuie căutată în metafizică: „Nu se mai puteau ține ochii în orbite și nici auzul în lobul urechii – / pâlnii coclite de atâta așteptare.” (Fenomenul tungus) Procentajul imaginilor „blânde” surprinse în carte tinde către zero – agresivitatea verbului nu slăbește decât în cantități neglijabile. Tensiunea fenomenului tungus extrapolează spiritul uman către gesturi fanatice („Cobora pârtia cu un singur gând: / să-și dea foc la capătul pârtiei în văzul tuturor” – In memoriam) reflectate într-un limbaj explicit, visceral: „îngreunându-le și mai mult existența / printre borcane de zacuscă și butoaie cu varză / în care s-au bălăcit ca niște embrioni vizionari / speranțele veșnice și rudele venite de la țară”; „măruntaie adânci” (Între lătrături și ciopliri); „sugem dintr-o țâță fleșcăită, / dintr-o pară plină de vomă și de venin auriu” (În livadă).

            Tot în acest fel, imaginarul violent izbucnește pe fondul întâlnirii a două elemente eterogene – inhibarea de tip comunist și defularea sexuală – generând nu o dată, de-a lungul volumului, imagini concise (v. „cu sexul umed de groază” sau poemul Delir de masă).

            Pe fondul relației eu-univers realitatea cade într-un dubiu în esență opac („răcnește interiorul pe când pipăie neantul / și se culcă la loc.”; „strada devenise un abur nesigur” – La colțul străzii). Această „trecere” se realizează cu ajutorul instrumentelor fantasticului, despre care cunoscutul cercetătorul francez Roger Callois, în studiul său intitulat În inima fantasticuluii, spune că ar fi, de fapt, „o irumpere brutală a misterului în cadrul vieții reale.”, concluzionând, totodată, că „orice fantastic este o încălcare a ordinii recunoscute, o revărsare a inadmisibilului în sânul legalității cotidiene”[3]. Liviu Georgescu are în degetul mic această tehnică a numirii unor semne neobișnuite (prin caracterul lor impredictibil) în cadrul toposurilor și al contextelor sociale cunoscute.

            Logica interioară a imaginilor (răs)exploatate are și ea, în general, valențe onirice. Suprapunerea de straturi temporale respectiv sfidarea legilor fizicii țin de recuzita acestui imaginar alimentat atât de experiențe individuale, cât și de plăsmuiri de sorginte hermeneutică. Prerogativele tragediei colective se prezintă, așadar, sub formă de imagini insolite proprii viselor. Pe acest tărâm al himerelor, oamenii sunt prezenți mai degrabă sub formă de umbre și ecouri. Lipsiți de personalitate, singura lor ipostază este de părtaș la existență.

Deși mai risipite, sunt interesant de remarcat și flash-urile urmuziene de care autorul face uz: „Ușa se deschide. Sună o sirenă și un grup de turiști gălăgioși intră în cântecul de veselie al poftei de viață.” (Orașul întoarcerii); „Câteva oi au dat buzna în încăpere, / au fost fripte la foc de dușumele și mobilă.”, „Doi îndrăgostiți s-au sinucis în dulap.” (Îngerul exterminator); „Mă scurgeam rapid (…) printr-o pâlnie” (Capăt de linie). În subsidiar, toate aceste exemple confirmă caracterul accentuat prozaic al textelor acestui volum. Întâlnim, de asemenea, și pasaje à la Matei Vișniec: „O fotografie. Acolo în fotografie e un punct, o mică pată, un deget, o mână, un braț, un sân, un cap, un picior, e un trup, un trup mort.”;„Asta e viața. Asta e viața? Aici sau dincolo de fileu. Un joc și atât. Și cine e cel ce privește? Și cine suntem noi? Am luat niște poze. Atât.” (Fotografia)

            Incertitudinea prinsă între interogații și fraze ale disperării ajunge în cele din urmă să acuze memoria: „Nicio urmă. Memoria greșește. Pelicula greșește.” (Fotografia) Sarcina poetului de a reconsitui realitatea capătă, astfel, dimensiuni existențiale: „și nici nu mai știm dacă-am fost” (Patimi) Nu întâmplător, nașterea și moartea sunt numite „două incendii” (Peste viețile noastre). Filtrate printr-o memorie universală, din evenimentele aflate la extremele existenței rămân doar ideea devastării și a reciclării. Altă dată, spectrul apocalipsei este redus la nivel de fior: „Și acel moment a venit și a trecut / cum trece noaptea vulturul prin cetate / și lasă în urmă o dâră de fum / în cranii deschise” (Oportunitate pierdută). Are dreptate Nicolae Manolescu atunci când afirmă pe coperta a 4-a a volumului că este vorba atât de colapsarea „universului sensibil, cât și al celui moral”. În malaxorul acestui sfârșit de lume necruțător, oamenii revin la starea lor de energie mai mult sau mai puțin ereditară, „Oameni transformați în baterii electrice” (Matricea) – iată una dintre iluziile împlinirii speciei în postuman. Mecanismele prinse în bucla (de)săvârșirii împing naturalețea firii în derizoriul proiecțiilor: „Viața toată i se desfășura pe pereții întunecați și parfumați, / se învârtea din ce în ce mai repede pe un ax clocotitor” (Orașul interzis). Consecința directă a acestei dualități este un efect big brother sesizabil pretutindeni în natură: „Din iazuri limpezi pești fără aripi / ne privesc atenți și liniștiți, / ne urmăresc fiecare mișcare, / fiecare privire, fiecare aplecăciune / și rugăciune.” (Negative afumate) Formele lui nocive se repercutează în primul rând asupra moralității din ce în ce mai fără sens. Gândirea își pierde dreptul la libertate: „Mintea i s-a cuibărit în ascuțișuri de iarbă și duhori de tutun.” (Orașul interzis) Spațiul domestic ajunge, la rândul său, fosilizat: „Adorm îmbrăcat printre cutele moi ale cuverturii, / ca între ridurile unui brontozaur prins în glaciațiune / pe cale să se solidifice” (Foșnetul de fond al peliculei).

Nu puține titluri de poeme (Desfigurare, Distorsionare etc.) ne trimit cu gândul la dezumanizare. Atentatele asupra speciei umane se concretizează, la nivel spiritual, într-un soi de nihilism fatalist irevocabil (Nimic din nimic). Lipsa validității adevărurilor („Să faci nedreptăți în numele altei nedreptăți” – Desfigurare) are un efect eminamente corosiv asupra simțului moral. La nivel estetic, acest blocaj produce mister și groază. Perpetuarea clipei de groază se realizează cu un cinism insurmontabil: „aici rămâi și pe veci” (Căutare prin durere). În ajunul apocalipsei, ființa rămâne, așadar, încremenită în ipostaza sa decisivă, pregătită de tortură. (La ceasul acela, indicat).

            Deși uzând pe alocuri de o frazeologie biblică „Adevăr ți-am spus” (Profeție) respectiv de amplificatori adverbiali precum: „deodată”, „și-atunci”, „iar apoi”, apocalipsa după Liviu Georgescu dispune de prea puține elemente religioase. Vizionarismul liviugeorgescian are, mai degrabă, surse cultural-politice. Imaginile insolite predomină discursul ambelor cicluri ale volumului, în al doilea resimțindu-se totuși o oarecare atașare biografică.

Fenomenul tungus rămâne, așadar, o carte de referință în perimetrul poeziei vizionare contemporane, una în care orchestrațiile cinetice crepusculare eradichează ființa umană din zona sa de confort, fosilizându-i, metafizic vorbind, speranțele.

 


[1] recenzie de Mihók Tamás

[2] Liviu Georgescu, Fenomenul tungus, Pitești, Ed. Paralela 45, 2016.

[3] Tvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică. În românește de Virgil Tănase, Prefață de Alexandru Sincu, Editura Univers, 1973, pp. 43-44.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+