Poeţi postmodernişti francezi (XII) – Jean-Pierre Lemaire
Traduceri
emanuela busoi
noiembrie 7, 2017
4


Inelul

Durerea ţi-a strecurat pe deget un inel

                 cu ani în urmă.                                                                                    de-abia mai luceşte.

Te gândeşti mai puţin la el decât la ceasul de la mână sau la ochelari.

Dar dacă-l uitai dimineaţa pe o mobilă

                 dispăreai o zi întreagă

în limburile timpului şi când îl porţi ceilalţi devin vizibili.

                                        *

Ochii tăi goi au văzut cum au trecut anotimpurile ca o statuie din fundul grădinii.                                                                     Privirea a coborât în piatră cu ploile şi soarele                  ea urmăreşte cuţitul care lucrează între piatră şi carne ca să te elibereze încă de la naşterea ta                                                       Simţi ceva care se rupe înăuntru                                                                Eşti liber

Este timpul să megi ţinând inima circumcisă precum martirii capul lor                                                                                                    tăiat.  

                                *

Iubirea îţi pune iar legătura pe ochi.                                           Revezi drumul pe care n-ai mers printre castani, spre                                Sud-Vest                                                                                     drumul spre Bazas şi                                                   Compostelle cu această ignoranţă dimprejurul inimii ca aerul respirabil dimprejurul                                                                                pământului

lumina care se duce în ţinutul celuilalt drum făcut de logodnica ta îndepărtată ca să-i lase                                                               timpul să crească în tine.

 

                Afară, reflectarea lămpilor                                                                   mai galbenă, fără tijă                                                                       pe întunecatul râu.                                                                  În cafenea, tânărul mut                                                                  pune într-un colţ al meselor                                                       plicuri mici albastre sau roz                                                            cu horoscopul, mereu acelaşi.                                                  Îl citim, aşteptând ca el să revină                                              pentru ca lămpile toate împreună                                                să se aşeze din nou pe pământ.

(Traducere Emanuela Buşoi)

 

Din Jean-Pierre Lemaire:

Experienţa poetică este asemenea mersului prin zăpadă unde fiecare pas scârţâie, inaugural. De aceea cuvântul poetic, în cele mai bune momente ale sale, este proaspăt, nou, nu din pricină că s-ar folosi de un vocabular, de o sintaxă originale, ci pentru că el se aplică unei realităţi virgine, încă nenumite. Mergând prin zăpadă, ne dăm mai bine seama de solul care ne precede paşii.

 

Jean-Pierre Lemaire, poet şi profesor la liceul „Henric al patrulea”, Paris, s-a născut în 1948. La 24 de ani, după o criză spirituală, începe să scrie primele sale poeme, publicate în 1980, sub direcţia poetului Jean Grosjean, în cel de-al treilea Caiet de poezie, Gallimard. În anul următor, manuscrisul primului său volum este refuzat de Gallimard şi de Seuil. Va apărea în noua editură La Dogana. Cultivă o poezie de inspiraţie creştină, discretă şi limpede. A publicat o serie de prefeţe şi postfeţe, un eseu, „Mergând prin zăpadă” şi 10 volume de poezie, ultimul fiind „Ţinutul din spatele lacrimilor”, Gallimard, 2016. Printre premiile primite, amintim: Premiul Max Jacob, 1985 şi Marele premiu de poezie al Academiei franceze pentru întreaga operă, 1999.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

4 Comentarii
  1. emanuela busoi a comentat la data de 8 noiembrie 2017

    Trebuie să postez mai adunat versurile, pentru ca ceea ce rezultă să nu pară haotic,chiar dacă nu respect aşezarea din original.

  2. emanuela busoi a comentat la data de 8 noiembrie 2017

    Finalul postat de mine sună aşa:
    Afară, reflectarea lămpilor
    mai galbenă, fără tijă
    pe întunecatul râu.
    În cafenea, tânărul mut
    pune într-un colţ al meselor
    plicuri mici albastre şi roz
    cu horoscopul, mereu acelaşi.
    Îl citim, aşteptând ca el să revină
    pentru ca lămpile toate împreună
    să se aşeze din nou pe pământ.

  3. emanuela busoi a comentat la data de 7 noiembrie 2017

    „Sunt
    acest țipăt de copil
    de pasăre
    Acest nor
    agățat în copaci
    Ies ca să întind
    lenjeria nopții
    de la o stea la altă
    și-mi uit brațele
    pe cel mai înalt fir” (Jean-Pierre Lemaire)

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+