Poezia ca soteriologie şi lumile ei posibile (în neomodernismul românesc)
Texte teoretice
danivarvara
februarie 13, 2017
3

Lumi posibile. Nivelul mitic al scriiturii

Structura Lumii se oglindeşte în Text, iar Textul însuşi devine o lume posibilă, o lume filtrată prin raţiune, norme şi valori, dar şi o lume visată şi dorită, ca proiecţie poetică imaginară. În Europa anilor ’70 se configurează Teoria Texului, care interpretează (cu precădere prin mijloace lingvistice) textul literar ca lume în sine creată după structura Lumii[1]. Teoria este, ulterior, cunoscută şi adoptată/ adaptată şi în România şi se fundamentează, desigur, pe structuralism, pornind de la aceeaşi concepţie a ordonării textului în structuri. Cei mai mulţi cercetători agreează structura cu patru nivele a textului, grupate în jurul structurii de suprafaţă şi al structurii de adâncime. Nivelul cel mai adânc, în concepţia Ecaterinei Mihăilă, este conceptul foarte vag sub formă de nebuloasă[2] (termen specific semanticii, care operează cu noţiunea de „concepte vagi”  – „fuzzy sets”).

Ceea ce reţinem din teoria dezvoltată de cercetătoarea română sunt aspectul teoriei lumilor posibile şi modelul de analiză propus pentru textul poetic (construit pe linia Hjemslev – Greimas). Desigur, nu ne interesează modelele generative în sine ale textului, pentru prezentul articol, ci stratul de adâncime al textului, acolo unde putem decela arhetipuri şi structuri ale imaginarului mitosimbolic ce pot fi (re)aşezate în naraţiuni. Îl putem numi chiar strat mitic al scriiturii.

Din punctul de vedere al lumilor posibile construite de un text poetic, reţinem, dincolo de aspectele vizând enunţarea, actele de limbaj şi semantica lor, aspectul ficţionalităţii. Imaginarea este esenţa poeziei şi a literaturii în general, actul ce stă la baza conceperii textului (poetic) artistic. Imaginarul este o categorie de bază a generării poeticităţii. Prin urmare, putem vorbi de lumi poetice imaginare[3], lumi posibile, care stabilesc o serie de relaţii, de diferite tipuri, cu lumea reală, naturală.

Aceste lumi posibile – evazioniste, onirice, utopice etc – exprimă o anumită proiecţie umană, a autorului asupra lumii naturale. Astfel, în neomodernism, se construiesc preponderent lumi evazioniste (neomodernismul poetic poate fi văzut ca reacţie evazionistă la constrângerile realului). Vizionarismul poeţilor acestei perioade valorifică stratul mitic subconştient, categoriile din structura psihică profundă (despre care Jung spunea că este organizată în funcţie de o schemă simbolică arhetipală pe care şi omul modern a moştenit-o) şi chiar experienţe mistice, în cazul în care trăirea eului liric se suprapune peste o experienţă religioasă – comuniune cu Divinul a eului biografic (cazul lui Daniel Turcea din Epifania).

Ioan Petru Culianu, continuând linia maestrului său, Eliade, şi a lui Jung, arată că experienţa religioasă, pentru omul din societatea modernă desacralizată, se continuă la nivelul inconştientului, funcţia psihică esenţială a religiosului neîntrerupându-se[4]. Astfel, simbolurile religioase, tiparele (patterns) se regăsesc în structura psihică umană, care, la rândul său, „rodeşte” în literatură, pentru că aceasta presupune, dincolo de a fi un tărâm prolific al fantasmelor şi al ficţiunii, transpunerea activităţii psihice profunde a autorului şi a zestrei psihice a umanităţii.

Pentru numeroşi autori, mitul este tărâmul comun al poeziei şi al religiei, căci, mergând pe linie heideggeriană, poetul este un „cititor în origini, un dătător de nume lucrurilor”[5]. Mitul (religios), la fel ca oricare altă formă asociată Divinităţii, a fost de-a lungul timpului fie ignorat, fie folosit ca simplu pretext în opere literare, fie a devenit substanţa lor profundă.

La nivelul mitic al scriiturii neomoderniste, se pot identifica atât elemente ale miturilor şi simbolurilor biblice deci căi revelate ale salvării, cât şi năzuinţa autorului de a re-crea lumea prin cuvânt. Şi în acest al doilea caz, avem de a face tot cu o schemă arhetipală: intenţia de a construi opera ca pe un model redus al universului, după tiparul Creaţiei divine (prin cuvânt), sau de a crea universuri ale salvării  prin poezie – aceasta şi ca reacţie la criza existenţială, chiar socio-politică a vremii. Între cele două direcţii există, oricum, o legătură, o punte de trecere de la cuvântul poetic la Cuvântul Divin, reliefând nevoia şi clamând puterea soteriologică a cuvântului după modelul celui creator, întemeietor de lume, aşa cum a fost la Început. Cuvântul, cel care a generat lumea, instaurând cosmosul în locul haosului, este cel care poate naşte, din nou, la viaţă o lume vindecată de cădere, smulsă din moartea spre care o îndreaptă păcatul – ruptura de Divin şi de starea paradisiacă, o lume generată şi re-generată deci prin cuvânt – cuvântul convertit (sau doar iluzoriu convertit) în Cuvânt.

Sub aspectul creării unei lumi salvate prin puterea poeziei, putem vedea textul (opera) ca univers eliberat de sub puterea demonicului, a haosului şi a morţii şi regenerat în spaţiu al vieţii, al nemuririi. Ileana Mălăncioiu afirma într-un interviu puterea transfiguratoare a cuvântului, a scrisului: „Ca şi credinţa, scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii” [6].

Lumile posibile imaginate în poezie reflectă în text structura lumii, tiparele naşterii, căderii şi învierii, simbolurile şi schemele arhetipale ale unei legături cu Divinul. Şi, aşa cum arăta Lăcrămioara Berechet, opera care converteşte mitul în metodă literară capătă valenţe taumaturgice, soteriologice: „literatura vindeca, reinventând, printr-o contranaraţiune, zeii libertăţii, zeii iubirii, zeii speranţei”, iar această contranaraţiune este văzută ca „formă de supravieţuire într-un timp agonizant”[7]. Chiar şi privită sub acest aspect (în care mitul religios este înlocuit cu cel al poeticii, elementele şi simbolurile creştine nefiind vizibile), poezia, prin stratul său adânc, în care se ţes schemele simbolico-mitice arhetipale, devine element soteriologic, trimiţând la originea timpului şi a revelaţiei.

 

Poezia, comunicare tainică a Cuvântului soteriologic

 

„…Să nu am vina/ de-a nu fi spus cuvântul mântuirii”

(Daniel Turcea)

Poezia poate deveni o cumunicare tainică cu Spiritul Divin, poate deveni ea însăşi – poezia mistică – o comunicare a tainei, a Prezenţei şi a mesajului mântuitor. Logosul, termenul grecesc al Noului Testament – cu excepţia utilizării speciale din Ioan, când este echivalentul semantic al lui Isus – reprezintă cuvântul consacrat pentru mesajul creştin. Ho logos – tradus frecvent prin „Cuvântul lui Dumnezeu”, conţine şi semnificaţia de cuvânt dat de către Dumnezeu, şi pe cea de cuvânt care spune despre Dumnezeu[8], iar în Biblie, expresiile care îl conţin includ ambele înţelesuri; prin urmare, logosul este un mesaj care vine din partea lui Dumnezeu şi care vorbeşte despre El, aducând oamenilor salvarea, viaţa. Logosul – mesajul sacru – conţine soteria (mântuirea), atât la nivel discursiv, cât şi actanţial: el este cuvântul, calea şi puterea mântuirii, iar centrul său este Isus Hristos.

Extrapolând, cuvântul poetic trebuie să conţină cuvântul salvării. Este cazul unei părţi însemnate din creaţia poeţilor Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Cezar Baltag şi Nicolae Ionel.

În cele ce urmează, ne vom opri – din lipsă de spaţiu – doar asupra lui DANIEL TURCEA.

Ecourile întâlnirii cu Divinul, ale unei iluminări epifanice, rezonanţele unei experienţe de viaţă înrâurită de dragostea agape, de harul rodirii ca mlădiţă ancorată în Cel ce este Viţa dătătoare de sevă, de viaţă – sunt elemente esenţiale ale poeziei lui Turcea (numit de Nicolae Manolescu „unul dintre foarte rarii noştri poeţi mistici”[9], al cărui lirism este catalogat de către Paul Dugneanu „de esenţă oraculară”[10]). În Epifania, ca o psalmodiere, este urcată treaptă după treaptă spre puritatea şi dumnezeirea cuvântării originare, întemeietoare de lume (nu întâmplător volumul este subintitulat „o cântare a treptelor”). După ce atinge punctul din care entropia se preschimbă în epifanie, în cale a luminii mesianice, menirea poetului nu mai e aceea de a întemeia propriile geometrii în căutarea drumului, ci aceea de a „transcrie” revelaţia avută în Cuvânt. Versurile din Mărturisire – poem inclus în postumele Poeme de dragoste – ne stau mărturie: „sunt aşteptat acolo unde pier/ urechile atente şi lumina/ puţină a privirii, am venit/ ca să trăiesc din nou să nu am vina/ de-a nu fi spus cuvântul mântuirii”; „dar din acesta nimic nu poate intra în vers, căci versul/ îmi e străin ca marmura, euritmie/ ştiu totul astăzi despre poezie/ nu mai pot fi decât stângaci şi searbăd/ o altă cale se deschide azi/ ea e şi vers şi lege şi măsură”. Iar această nouă cale este cea a poeziei-vas al mesajului salvator, al prezenţei divine dătătoare de binecuvântare.

De asemenea, ideea este reluată şi în finalul altui poem – [nu cosmosul în care legea pare], din acelaşi ciclu: „nu sunt poet/ mi-e sete de lumină”. Crezul său artistic îşi mută centrul de greutate, concentrându-se în nucleul simbolic al iluminării, al rostirii cuvântului însetat de lumina lumii, ba chiar autorul se dezice de linia artei care nu poate fi transportoare de lumină sacră. Cuvintele poetului trebuie să capteze Duhul dătător de viaţă, părăsind goliciunea „literei care ucide”, şi să distrugă ceea ce în poezia Constanţei Buzea era numit „vidul vital”. Limbajul poetic ar trebui să găsească (prin rostire, ca la Început), „adevăratul nume al stelelor, al morţii, al mării/ vremea şi lumina fiecăruia dată/ locul de naştere al îngerilor/ cuvintele făcând fiecare lucru rostit, străveziu” (Trup). Prin urmare, cuvintele ar trebui să fe transportoare ale esenţei fiinţării, ale înfăptuirii (ca dabar, cuvântul înfăptuitor al Genezei). Ideea este similară cu cea a insatisfacţiei faţă de cuvânt a lui Nichita Stănescu şi cu conceptul de necuvânt, de poezie metalingvistică. Ceea ce accentuează autorul Epifaniei este puterea transformatoare, regeneratoare, dătătoare de viaţă a cuvintelor: „trebuiau să trăiască-n lumină/ cuvintele vieţii, cuvintele, înviind” (Trup).

Prin urmare, poetul are menirea de a transmite, prin cuvintele sale, lumina Cuvântului, starea de graţie şi puterea lui soteriologică. Şi ce altceva sunt poemele lui Turcea, dacă nu pure teofanii, stări spiritualizate ale înstrăinării de sine şi ale intrării în prezenţa lui Dumnezeu, în raza de „lumină lină” pe care o coboară apropierea de cer („o,… cum ne naştem// a doua oară/ atât de aproape de cer// mai aproape de noi decât sufletul/ era Lumina…” – O, cum adevărul).

O mostră de adevărate „icoane muzicale”, cum le-a numit Virgil Nistru – Ţigănuş[11] pot fi versurile din alt poem care poartă acelaşi titlu – Trup: „Atâta har pot avea mâinile omului încât/ ridicându-se/ cerurile/ li s-ar deschide/ câte sunt/ Coborându-se se coboară-n Lumină Cuvântul/ pe pământ”. Starea de rugăciune smerită a sufletului este aducătoare de sfinţire a fiinţei pământene, cale a coborârii Luminii desăvârşite a lui Dumnezeu, calea aducătoare de salvare. Prin rugăciune, fiinţa intră în comuniune cu Sacrul, trupul (mâinile în rugăciune) devine vas al Logosului, un vas purtător de Divin: „Da, minunat trupul dacă poate fi/ vas al Cuvântului/ minunat acest trup/ şi puterile/ ce-l fac să nu ardă având/ în sine Cuvântul” (Trupul).

Cuvintele au cunoscut schimbarea la faţă, căci ele sunt rostite ca într-un ritual de resacralizare, de scoatere a lor de sub sfera profanului, de sub influenţa morţii, având acum capacitatea să exprime Adevărul: „din litere ca dintr-o raclă,/ din cenuşa literelor, din/ trupul acesta al cuvintelor/ ce se schimbă la faţă/ învie acum Cuvântul necuprins” (Din litere). Dar schimbarea la faţă presupune întâlnirea cu Divinul, curăţia şi reflectarea luminii Lui. Litera ucide, spunea apostolul Pavel, dar Duhul dă viaţă. Şi poezia lui Turcea nu este un text al literei golite de puterea învierii şi a vieţii, un text al literei, al semnului angoasant care sufocă viaţa, ci o încorporare a cuvântului transfigurat, renăscut din moarte spre viaţă, al acelui limbaj sfinţit de prezenţa Duhului Sfânt. Iar acest limbaj nu poate reflecta decât lumina Cuvântului – Isus prin care toate au fost aduse în existenţă, ab initio şi care deţine puterea transfiguratoare asupra fiinţei umane. 

Pe un drum al Damascului, poezia lui Daniel Turcea a întâlnit „lumina orbitoare”, menită să aducă transformarea, trăirea lăuntrică în sfera sacrului. Ea devine vers iluminat şi îşi îndeplineşte menirea de a reflecta viaţa, de a arăta calea salvării, de a purta mesajul soteriologic („să nu am vina/ de-a nu fi spus cuvântul mântuirii” – aceasta este dorinţa eului renăscut în şi din lumina divină).

Note

[1] Ecaterina Mihăilă, în Textul poetic. Perspectivă teoretiă şi modele generative, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 43 f., prezintă câteva teoretizări ale cercetătorilor privind opera literară ca text – textul ca obiect şi ca act de limbaj – insistând asupra teoriei fundamentate de Petofi, Teoria Textului. Conform acestei concepţii, a interpreta un text înseamnă „a confrunta baza unui text, obţinută prin algoritmul de sinteză din manifestarea liniară a textului, cu informaţia stocată în componenta con-textuală. În felul acesta s-ar putea stabili valoarea de adevăr (în raport  ceea ce se consideră adevărat/ fals la momentul respectiv), se poate stabili valoarea de originalitate sau de noutate a textului (dacă aduce o informaţie nouă faţă de cea deja stocată sau nu face decât să repete o informaţie cunoscută într-o manifestare liniară) etc.” V. şi p. 224.

[2] Idem, Ibidem, p. 100: „Nebuloasa semantică vagă este nivelul cel mai adânc al structurii de adâncime a poeziei, căci nebulozitatea se mai risipeşte chiar la nivelul următor al structurii de adâncime, prin alegerea unor domenii semnatice între elementele cărora se stabilesc anumite relaţii.”

[3] Ecaterina Mihăilă, op.cit., p. 190, clasifică proiecţiile umane asupra lumii naturale în raţionale, epistemice, teleologice, deontice, doxastice, axiologice şi aletice, menţionând că fiecare proiecţie reprezintă un tip de logică. De asemenea, la p. 222, lingvista prezintă trei tipuri de lumi posibile, în funcţie de ponderea pe care o au imitaţia şi invenţia: „Lume Posibilă Realistă”, „Lume Posibilă Fantastică” şi „Lume Posibilă Imposibilă”.

[4] Ioan Petru Culianu, în Studii româneşti, I, Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, Traduceri de Corina Popescu şi Dan Petrescu, ediţia a II-a, Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp. 218- 219 argumentează ideea cu exemple de „tipare ale iniţierii” în activităţile omului modern. De asemenea, menţionează că „simbolurile religioase, figurile şi temele continuă să persiste în omul modern, la nivelul activităţii imaginare şi al experienţei onirice”.

[5] Apud Zoe Dumitrescu – Buşulenga, prefaţa la Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p. VIII-IX.

[6] În „Conversaţii cu Marta Petreu”, text reluat în Cronica melancoliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 236.

[7] Lăcrămioara Berechet, Mitul ca literatură, literatura ca mit, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2008, p. 5. Un alt rost – ascuns – al mitului este acela „de a elibera din captivitatesa impusă de regim … de a stimula la o altă formă de participare, al un alt sistem valoric, provocator şi regenerator din punct de vedere spiritual”. (p. 9)

[8] William Barclay, în Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, editată de Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA, 1992, p.330, arată că, în limba greacă, genitivele pot fi subiective – în acest caz expresiile referindu-se la „cuvântul pe care l-a dat Dumnezeu” – şi obiective, cu referire la „cuvântul care spune despre Dumnezeu”. Şi acest logos- cuvântul, sau mesajul lui Dumnezeu – are anumite funcţii: judecă, purifică, aduce credinţa, eset agentul naşterii din nou, de aceea, el trebuie să fie auzit, primit, păstrat, mărturisit, slujit. Logosul – mesajul creştin este deci un cuvânt al Veştii bune (Evangelion), un cuvânt al adevărului, al vieţii, al salvării (subl.n.) – v. pp.331-335.

[9] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. (5 secole de literatură), Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1086.

[10] Paul Dugneanu, Forme literare între real şi imaginar, Bucureşti, Editura Eminescu, 1993, p. 144.

[11]Virgil Nistru – Ţigănuş,  Lumină lină – Discursul religios metaforic în poezia română, Galaţi, Editura Alma, 2001, p. 234.

Notă: articolul a fost publicat în ExPonto, nr.3-4/ 2016

Editeaza textul
4 votes, average: 1,00 out of 1 (4 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

3 Comentarii
  1. Raul Constantinescu a comentat la data de 17 februarie 2017

    Prin poezie poetul se mântuie pe sine.
    Religiile n-au mântuit și nu mântuie lumea… O „vrăjesc” doar…
    Interesant studiul Dvs. Felicitări!

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+