Robert Frost printre canibali, de Alan Birkelbach
Traduceri
Daniela Hendea
ianuarie 4, 2017
1

Mi-a trecut prin minte într-o seara la o lectură

pe când vorbele-mi cădeau la picioarele mulțimii

că Robert Frost nu și-a văzut moartea cu ochii

atât de bine pe cât ar fi putut.

Ceea ce nu înseamnă că n-a văzut-o în mod nobil.

Așa o fi fost. Nu, vreau să spun,

că poate un astfel de un om,

atât de avut în cuvinte, cu atât de mult talent pe limbă,

poate-ar fi trebuit să-și găsească sfârșitul

într-o ultimă aventură fatală

adânc în junglă, ar fi putut Natura lui să treacă

printr-o corectură finală,

o ultimă scandare a vorbirii.

Să moară-n pat? Chiar un sfârșit benign.

Dar predicând un accent din Noua Anglie pierduților sălbatici?

În asta e un fel de glorie de sfânt oarecum

chiar dacă

arborigenii ar fi fost mai puțin preocupați de repararea de ziduri și

de păduri înzăpezite

decât de cum ar trebui să împartă porțiile

și cât de gros îi era piciorul.

Imaginează-ți cum după ce și-ar fi încheiat recitarea,

să-și arate aprecierea,

acești canibali s-ar fi ridicat

și l-ar fi consumat întreg, de tot, fără risipă. Și la sfârșit,

după aceea,

în timp ce molfăiau pe oase

și îi sorbeau măduva ca desert,

s-ar bate pe burțile întinse și ar fi spus ceea ce noi știam deja,

”Cine-a fost omul acesta?

Carnea i-a fost slabă, în cel mai bun caz ațoasă.

Dar, o! Nu bine vorbea cât timp mai trăia?”

 

It came to me one evening at a reading

as my words fell at the feet of the crowd

that Robert Frost did not meet Death

as well as he might have.

Which is not to say that he did not meet it nobly.

That might have been so. No, I mean,

perhaps such a man,

so rich in language, so talented of tongue,

should perhaps have met his end

in some fatal last adventure

deep in a jungle, should have had his Nature

meet one final proofing,

one ultimate telling scantion.

Dying in bed? Now there’s a benign ending.

But preaching a New England drawl to lost savages?

There is saint-like glory of sorts there,

regardless of whether

those aboriginals were less concerned about mending walls and

snowy woods

than how should they divide the portions

and how thick was his leg.

Imagine how after he had finished his recitation,

to show their appreciation,

those cannibals might have risen up

and consumed him whole, all parts, nothing wasted. And, finally,

afterwards,

as they gnawed on his bones

and sucked his marrow for dessert,

they would pat their stretched bellies and say what we already knew,

“Who was this man?

The very meat of him was thin and stringy at best.

But oh! Didn’t he speak well when he was still alive?”

Alan Birkelbach
Membru al Academiei Poeților Americani
Director al Societății Poeților din Texas
Nominalizat la premiile Spur, Wrangler, Pushcart
Poet laureat al statului Texas în anul 2005

Volume (selecție): Smurglets are Everywhere (2010), No End of Vision (2011), Rogue Waves (2011), Meridiene Verte (2015), Walking the Bones (2016)

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Un comentariu
  1. Traian Abruda a comentat la data de 27 ianuarie 2017

    vot – deştepţi canibalii!

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+