Scâncetul sângelui din Eden (text preluat din Vatra nr. 3-4 / 2016)
Cronici literare
Mihok Tamas
ianuarie 8, 2017
0

medeea-iancu

Într-o eră a prosperităţii spiritului competitiv, în care nu ducem lipsă de concursuri şi în care muzica şi-a lărgit aproape incomensurabil spectrul de genuri, nu e nefiresc să ne întrebăm, cu (auto)ironia de rigoare: Oare cum ar suna cel mai autentic şi irezistibil cântec? Titlul noului volum al Medeei Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările,* unul demn de atenţia juriului Guinness, ne propune, aparent, o soluţie. Doar că, odată formulată, ostentaţia se extinde numaidecât în sfera altor curiozităţi, dintre care, pesemne, prioritară e: Ce criteriu se ridică la rangul validării unui asemenea triumf?

Structurat pe două părţi, Nocturn I. respectiv II., volumul prezintă un cerc vicios de reinventări ale condiţiei umane, prezentat din unghiul singurului personaj, captiv al propriei drame, imobil, animat exclusiv de limbaj. Realitatea sa exterioară este pusă în funcţiune de principiile oralităţii, căci da, versurile din Cîntarea…, înainte de toate, au această menire de a fi rostite. De aceea, din punctul de vedere al dinamismului, pe majoritatea ni le putem imagina articulate pe o scenă de o actriţă cu zâmbetul pe buze şi cu o privire alienantă, bolind de tumultul psihotic. Este chestionată astfel şi dimensiunea terapeutică a poeziei, întrucât, în sincronicitatea spectacolului, reverberaţia captată în formule magice produce veritabile dialize ale conştiinţei, sporindu-i exponenţial acuitatea: „Mâna mea te priveşte,/ Mâna mea te/ Priveşte (…) Sunt eu o/ Mie de ciocârlii ucise,/ Sunt eu o mie de ciocârlii,// Ucise.” (În goană). Iată un exemplu de mărturie privind funcţia organică a comunicării: „Nimic n-a fost./ Limba mi-a sărutat mintea,/ Cum eu, vorbindu-ţi, am/ Făcut.” (N-am spus)

Înaintând în lectură, descoperim că drama declamată de Medeea se compune din straturi de subţirimea petalelor. Poezia ei nu se adresează profanilor, ea se deschide doar la contactul cu un anume tip de sensibilitate, unul receptiv la taine. Ne aflăm, deci, în faţa unei realităţi poetice din afara establishmentului douămiist şi post-douămiist. O atmosferă profund polenizată cu zorzoane stilistice, psalmodieri înfundate într-un eden sanitar traversat de suspiciuni.

Vocea lirică a Cîntării… împrumută din solfegiile vechilor capodopere – o noţiune deloc la modă – dând senzaţia înălţării în paşi de retragere. Chiar şi ortografierea versurilor cu majuscule iniţiale reprezintă un pont în desluşirea exigenţelor acestei poezii. Sintaxa este paranoidă, pe alocuri naumiană, în care primează dramaticul, suprarealităţile fiind dozate în mod asertiv şi descriptiv: „Părul meu e o pădure de/ Căprioare moarte./ Părul meu e un râu învolburat.” (Mâna soarelui). Deşi autoreferenţial, discursul Medeei Iancu este fragmentat nu atât de dragul experimentelelor textuale, cât pentru a sublima ideea poetică. Sunt exploatate, în special, imaginile gustative, hiperbola şi oximoronul (cel mai important interval e cel dintre sănătate şi boală – v. N-o să şterg). Cu acest ultim instrument drama ei produce implozii, înfăţişând un eu poetic în prag de absorbţie de către imposibilităţile aclamate: „O să am o pagină albă,/ O să am o/ Poezie/ Sănătoasă, o/ Să o vindec, o să/ O lepăd de// Sine.” (Lumină)

Maestră a transfuziilor semantice, Medeea Iancu se duelează cu Poezia în deplinătatea ei materială: „Să târăşti rândurile până la râu,// Să faci un foc pocnind versul de/ Vers,/ Să-ţi ucizi/ Poezia” (Să târăşti rândurile); „Am purtat versul înăuntru, cu/ Greţuri, cu kilogramele lui în/ Plus” (Am purtat versul înăuntru). În cadrul unor poeme ce funcţionează ca nişte combine generatoare de tropi, întâlnim şi imagini/personificări intangibile, cvasi-groteşti: „lupa atotştiutoare” (Aceste vorbe nu), „Viermele în hohot se/ Gândeşte la/ Tine,” (Tulpina din fată), „Cearcăn şuşotit” (Fluturele), „Mâna soarelui e/ O batistă plină de/ Sânge.” (Mâna soarelui). Acestea pot fi percepute doar prin intermediul unei pelicule subţiri şi transparente, convertoare de senzaţii, aflându-se în posesia celor iniţiaţi.

Puritatea pastorală a Cântării… este pătată doar de elemente ce ţin de recuzita medicală („Limbajul e o biopsie” – Lumină). Voluptatea vulnerabilităţii pâlpâie la tot pasul ca o lanternă roşie: „Cum îţi vorbesc eu ţie,/ Cu inimă prinsă, momită!” (Cum); „Iată trupul meu:/ Pâlcuri, pâlcuri de/ Crini decapitaţi.” (Nimic nu sunt); „Acum,/ Doar acum sunt vie/ Ca o floare pe care a mai rămas doar/ Pistilul.” (Sângele)

Ideea de sacrificiu este anunţată încă din mini-parabola motto-ului, temă care, la braţ cu motivul albinei, traversează întregul volum. Tot în debutul cărţii apare şi următoarea acoladă de definiţii ale fiinţării literare: „Poemul meu este ruina templului grec./ Poemul meu este o constelaţie de cicatrici./ Poemul meu este o crimă.” (Nu mai am putere); „Mâna mea dreaptă se/ Numeşte Cain.” (O) Legea talionului vizavi de actul creaţiei este surprinsă şi în gesticulaţiile manifestate cu tandreţe biblică, antitetice în măsura în care prezintă două epicentre: înălţarea – cerul („Lacrimile mele înalţă munţii” – Mâna soarelui; „Lacrimile mele ridică arca” – Nimic nu sunt); camuflarea – pământul, pielea. Pârghiile ei se întrevăd bine în poemul Ascultă-mă: „Întinde mâna. Fereşte-ţi ochii./ Ca şi soarele sunt/ Sub umbra palmei tale.” Iar de la comparaţie la posesiune şi identificare nu e decât un pas: „Lumina îşi are seminţele în mine!” – Nu mai am putere. Până a deveni focar de lumină, protagonista dramei are de parcurs o singură etapă: sacrificiul suprem şi decisiv depinde de asimilarea brută a cunoaşterii: „Lumină am mâncat” – Ca o pasăre care a rătăcit drumul sunt lacrimile mele; „Înghit tot cerul” – din poemul omonim; „Un câine molfăie lumina” – Cu gâtul de stele străpuns. Poeta ne lasă impresia că vrea să construiască mult numai şi numai în virtutea irosirii lui în rostire; această tendinţă se reflectă cu succes în poemul Nu, un manifest atroce, o invitaţie la nimicirea spectaculoasă a frumosului.

Tărâmul Făgăduinţei este proiectat înlăuntru, singurul loc unde comuniunea omului cu natura se mai poate restabili: „Sunt un dejun pe/ Iarbă” (Sunt stupul gol); Prin vară am păşit eu. Portativele concepute în tandemul om-natură sunt susţinute mai ales prin verbul „a fi”, poeta târându-şi astfel, de-a lungul Cîntării…, dorinţa febrilă de conectare.

În pofida calităţii artei cântate de-a se desfăşura pe coordonate temporale, „incantaţiile electrizate (…) de funebre şi de miraje” (Al. Cistelecan) ale Medeei Iancu îşi fac efectul în răspăr. Imaginile poetice stau agăţate de un cer al sublimului, de unde, dacă ar cădea, ar risca să devină omogene cu „toate cântările”, ocupându-şi segmentul cuvenit de temporalitate. Dar poeta este conştientă de longevitatea cu care şi-a înzestrat Cântarea: „Sângele meu este pana păsării Simorgh” (Sângele meu este); „Pielea mea este la fel de înaltă ca şi/ Cerul (…) Stau lipită de cer./ Îl şterg ca pe o/ Lacrimă.” (Un nai) Acest netimp îşi deschide porţile dramei, abandonând, în culise, epicul. Iată cum poeta, în loc să înlănţuie evenimentele, le îngheaţă într-un sincron de impact: „Tobe şi coarde/ Aplaudă saltul meu/ În/ Cenuşă.” (Nu sunt aici)

Acestea sunt, în opinia mea, hit-urile volumului: Stau respectiv O – ultima fiind o amplă meditaţie asupra propriului destin. Prin preajma acestora se clasează şi poemul Voma asta, doamne, o confesiune transcendentală ce merită citată în întregime: „Voma asta, doamne,-n care/ Toţi îngerii-ai trimis, toţi/ Îngerii,// Răguşindu-mă, schimonosindu-mă, toţi/ Îngerii-necaţi în/ Chiuveta spitalului de Zi,// Şi sângele meu de/ Rai golit, de adn-ul/ Tău, doamne, toţi// Îngerii mânjindu-mi gura,/ Împuţinându-mi/ Părul,// Lăsându-mă o nadă/ Omului.”

Cîntarea care a biruit toate cântările este, aşa cum însăşi poeta mărturiseşte, o „Înnoptată elegie” (Către ochi) tradusă şi printr-un „scâncet” prelung (Era dreptul lor). O doină scrisă cu sânge angelic revărsat în pulsaţii bipolare (Un cuvânt). Dintre criteriile pentru care cântarea Medeei Iancu se autodeclară biruitoare amintim, aşadar, flexibilitatea moderată în a-şi contrage în detalii conştienţa omniprezentă şi (supra)saturaţia discursului cu fluorescenţele metaforei (o săgeată aruncată minimalismului mainstream).

Aceste abilităţi o propulsează pe autoare în rândul poeţilor autohtoni de primă mână. Nu ştiu dacă ei îi aparţine cel mai autentic şi cel mai irezistibil cântec, dar cu siguranţă se află deja pe lista scurtă de nominalizaţi.

_______

* Medeea Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015.

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+