Stranietatea tăcerii impuse
Texte teoretice
Adrian Mondea
septembrie 21, 2016
3

motto: „perfecțiunea nu atrage atenția” (Nichita Stănescu)

Am să propun un joc. Stranietatea tăcerii impuse – o invitație la introspecție întro manieră (uni)personală. Comunicarea unei emoții, generată de utilitatea unui cuvânt dăruit, ne face sufletul luminos, îl transformă într-un far autentic, luminând calea corăbierilor spre andocare, ducând pasagerii în siguranță la țărm. Fără paradoxuri, fără maniere de o anumită curtoazie, doar cu puțină pedanterie. Tăcerea impusă (spectacolul mut), caracteristică mai degrabă artei vizuale, când stai întro expoziție şi nu poți să te dezlipește de o anumită pictură, nu are darul de a face altceva decât să fii proprietarul unui sentiment nou, acel „uau”, blocându-te adesea în lucruri care devin de-a dreptul puerile. Deseori mi-am pus întrebarea: ce simt atunci când lecturez anumite creații pe site-urile literare? Dorința de a urca mai sus; admirația, încurajarea, scoaterea din context a unui detaliu frumos; perfecțiunea tehnicii întro manieră germană, strictă şi impardonabilă; revenirea la claritatea inimitabilă a sufletului de boem înnăscut; ezoteria unei lumi construite în culise, discursul alegoric, turbionul vieții, aruncatul unui ochi dinafară; candoare şi încredere în prevalența formei rotunde; profundă stare de abandon alegoric, afirmația de factură elitistă a apartenenței la un țărm iluzoriu; acel „uau” al pescăruşilor singuratici. Eu unul, asta simt cu riscul de a-mi recunoaşte cvasinepricerea în această nobilă artă. Acel „uau” de profundă admirație, acea apropiere de viață (cuvântul ce vibrează), acel fior care străbate o cale sinuoasă între diferitele sisteme afective (minte şi suflet), acea piatră de hotar a creației, pe care stă scris cu slove adâncite ca o rană deschisă „aici suntem noi, şi nouă ne pasă”. Adevărații făurari ai sentimentelor fireşti fără matriță şi fără cercuri de gheață.
Există o stranietate, un flux continuu şi constant de unde de notorietate ce nu trebuie confundat nicicum cu apartenența la… sentimentele oarbe.
Oamenii au nevoie de sfaturi, oamenii au nevoie de încurajări, de un scop anume, de rezolvarea dilemelor, de o intervenție în soluționarea chestiunii privind năzuință ca cea mai importantă/mor(t)ală latură a firii umane. În motto-ul ales, nu întâmplător, cheia este imperfecțiunea din noi, în fața minunilor mici la care asistăm nepăsători zilnic fără de nici o creanță. Minuni care trec ca şi noi, risipindu-se. Acel popcorn încercat, aruncat în foc, încins, trecut prin propria sa dilemă existențială, înflorind tăcut pentru noi întro sală de cinematograf, nimeni neştiindu-i menirea. Noi delegăm tăcerile cu fruntea brăzdată de incertitudine, uitând că putem fi ca Malvolio, unicul aparător al „maeștrilor de ceremonii” din întreaga apoteoză poetică.
Pentru mine este prea mult?

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

3 Comentarii
  1. carmenis a comentat la data de 24 octombrie 2016

    Adevarat! Un text reflexiv care atinge gandurile cititorului!

  2. Raul Constantinescu a comentat la data de 6 octombrie 2016

    Corect: Luminoase și salutare gânduri!

  3. Raul Constantinescu a comentat la data de 30 septembrie 2016

    Luminoase și slutare gânduri! Oamenii au nevoie de comunicare onestă și constructivă, altruistă și corectă, ca de oxigenul vital. Au nevoie de iubire și inefabil. Cei care își impun tăcerea, prin indiferență, se dezumanizează sau sunt interesați să tacă… știu ei de ce… Numai receptând valoarea artistică , comunicând și făcând schimb de impresii și idei, ne îmbogățim viața, cred cu toată ființa. Excelsior! (Raul Constantinescu)

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+