Sub zodia unui amurg suspect
Cronici literare
Marian Hotca
octombrie 2, 2017
0

            Volumul de versuri „Amurg suspect” apărut în vara anului 2017 la editura băimăreană Eurotip reprezintă cartea de debut a poetei Diana Teodora Cozma. Publicând într-o serie de reviste, Nord Cultural, Nord Literar (Baia Mare), Poesis (Satu Mare), Boema (Galați), Caiete Silvane (Zalău), Constelații Diamantine (Craiova) etc., Diana Teodora Cozma a devenit o prezență cunoscută în publicațiile cu profil literar din țară, creațiile tinerei poete bucurându-se de aprecieri elogioase din partea specialiștilor.

             Volumul de față cuprinde 76 de poeme, unele dintre acestea fiind premiate la diversele concursuri literare, Diana Teodora Cozma reușind să obțină premii literare importante dintre care pot să amitesc următoarele: Marele premiu „Dr. Ion Țeicu” (Ilidia, 2016); Premiul al III-lea la Festivalul Național „Vasile Lucaciu” (Cicârlău, 2016); Premiul „Mihai Olos” la Festivalul concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș etc.

          În volumul său autoarea abordează diverse teme de rezonanță postmodernistă, împletite cu accente simboliste, expresioniste, romantice și onirice, uneori vădindu-se în creația sa chiar și elemente de factură tradiționalistă. Singurătatea, moartea, sumbrul existenței, misterul vieții și al morții, trecerea ireversibilă a timpului, fatalitatea soartei, somnul generator al morții și al misterului existențial, natura apocaliptică, întoarcerea spre sacru, sunt doar câteva dintre temele abordate de poetă în acest volum.

            Rănile și suferința ființei în fața thanatosului sunt evidențiate poate cel mai bine în poemul „Urâta cu coasa”. Poemul scoate în lumină patimile omului contemporan care este lipsit de orice ajutor și orice speranță divină în fața morții, iar eul liric privește ca un spectator acest joc thanatic, uneori cu un umor negru, aproape sorescian: „Urâta cu coasa/ nu știe matematică./ Te scoate greșit din ecuație/ și te introduce sub/ radicalul groazei”. Trebuie avut în vedere faptul că metafora „ecuației” nu este altceva decât misterul morții care-i stupefiază și îi fascinează pe toți indivizii. În poem, moartea se manifestă pretutindeni, ea devenind un adevărat principiu al existenței noastre, un dublu al sinelui reflectat în motivul oglinzii: „Ea, urâta cu coasa/ cea pe care o priveai/ noaptea în oglindă/ Cea pe care o întrebai/ ce mai face…/ Uită-te în spatele tău,/ În dreapta sau stânga-ți/ E urâta cu coasa/ ea care îți urmărește,/ și îți numără cu atenție/ pașii”.

              Minima încercare de ridicare a ființei de sub tutela morții este redată prin poemul „Pe corabia neputinției”. În acest context, eul liric devine o simplă entitate obiectuală „corabie pierdută, în sticla de zenit” ce își târăște „trupul jalnic”, mânată fiind de o providență incognoscibilă, aproape sinonimă cu misterul. Nostalgia vieții se împletește cu depărtarea eminesciană („dulce depărtare”) care îi conferă omului o nouă posibilitate de a se regenera, însă aceasta se va produce doar în postexistență: „Epavă pierdută-n zi și zi pierdută în noapte,/ întortocheate căi prin tine se renasc,/ poteci, cărări, popasuri prin tine/ eu străbat…”. Prin metafora „ploii de stele” din finalul poemului remarcăm un eu liric stihial măcinat de propriile principii sau gânduri contradictorii: „În paradisul gândurilor mele,/ există rai și iad și foc.”

            Deosebit de important pentru acest volum este poemul „Sabath” în care poeta își definește propriul său crez artistic despre misiunea poetului în lume. Diana Teodora Cozma reușește să făurească, ajutată de muza poeziei, Euterpe, o adevărată mitologie a poemului în care în care singurele zeități pregnante sunt: „lacrimile”, „crinii de foc” și „sângele”. Conform crezului său poetic, poezia se naște inițial din suferință „plâng egretele amarnic”, iar această suferință incomensurabilă generează ulterior fiorul inspirativ „crini de foc”. Din combinația acestor elemente, zic eu, primordiale, se naște adevărata poezie. Metafora sângelui nu e altceva decât truda pentru creație și jertfa de sine prin care trece poetul pentru a crea poemul. Cu toate că în finalul poeziei se pot identifica elemente ce se leagă de biografia poetei, și anume că autoarea s-a născut sâmbăta: „e-un nou început pentru poeții născuți sâmbăta”, poemul dezvăluie într-o manieră criptică latura mesianică a demiurgului prin cuvânt în acest topos liric peste care metafora (gr. metapherin) este suverană.

            Citind întregul volum de versuri se poate observa predilecția poetei maramureșene pentru mitologia greco-romană. Elocvente în acest sens sunt următoarele creații lirice: „Urâta cu coasa”, „Zodia toamnei”, „Vară muribundă”, „Elixir”, „Alunecare în vid”, „Narcisism”, „Phoenix”, „Nebuni pe mare”, „În vid” etc.

            Poemul „Narcisism” reinterpretează în variantă postmodernă mitul lui Narcis. Eul liric este revoltat de falsitatea și ipocrizia oamenilor care au devenit adevărați idoli pentru ei înșiși sau, mai bine spus, niște marionete dependente de propria lor frumusețe fizică și vremelnică: „Sunteți proprii voștri idoli de ceară, ce fug de/ lumină – ea vă arată imperfecțiunile”. În ființa lor nu se mai găsește niciun strop autentic de umanitate, sărutul simbolic în oglindă reproduce separarea acestora de sacralitate și intrarea lor într-un topos demoniac care le determină într-un final pierirea odată cu încetarea acestei frumuseți: „Unde-o fi fost oglinda aceea, ce v-ar putea reflecta/ chipul fățarnic?/ Probabil, ați ascuns-o demult în măruntaiele/ pământului./ Căci numai acolo, pe nevăzute, v-ar putea fi redată/ toată frumusețea”. Motivul oglinzii capătă în aceste stihuri o conotație negativă „aceasta s-a înnegrit de furie”, surprizând disprețul eului liric față de entitățile regresive care au ieșit din sfera umanului, dar și ideea conform căreia lumea se află într-un plin proces de desacralizare.   

            Dacă în majoritatea poemelor sesizăm această perpetuă desacralizare a lumii, Diana Teodora Cozma mai găsește încă resurse vii pentru scrierea unor poeme în care sacrul devine tutelar, unele dintre aceste poezii postmoderniste găsindu-și corespondențe în poemele tradiționaliste voiculesciene de inspirație religioasă. În poezii precum „Aveam un vis, Doamne”, „Eliberare”, „Grădina dintre ziduri”, „Exiști Doamne”, „Apocalipsă”, „Amurg suspect”, „Oglindire” se poate identifica un topos liric oblăduit de prezența sacrului, a ordinii cosmice, eul liric fiind împăcat cu instanța divină, dar și cu sine însuși.

             Poemul care dă titlul volumului de versuri „Amurg suspect” (de la pagina 55) reliefează prezența unei instanțe supreme peste întreg universul, de la simplele flori care trăiesc câteva zile până la astrul solar, toate acestea aflându-se sub eterna mizericordie a lui Dumnezeu: „Pe cer ai scris  cu/ litere de/ foc/ că ești stăpân peste a/ lumii/ filă,/ că soarele e fără/ de/ noroc/ pe veci, el zace/ sub a ta/ eternă milă.”

           Poetă a viziunii, Diana Teodora Cozma își asumă cu responsabilitate destinul său în lumea bivalentă a poeziei. În fața morții iminente, eul liric se profilează într-un „colț rece” bacovian, însă el mai are încă speranța redutabilă să admire „tavanul triunghiular”, simbolistica tavanului cu trei colțuri fiind cu certitudine o proiecție concludentă a sacralității, făcând-se aluzie la Dumnezeul trinitar (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh) din religia creștină. Mausoleele cadaverice înspăimântă, iar „inimile fiarelor plesnind/ de la prea mult sânge pulsat în/ ventricule” („Viziune”) produce eului o continuă stare de spaimă și dezolare, însă el, deși obișnuit cu ascultarea discuțiilor thanatice („auzeam discuții despre moarte”), găsește incontestabile posibilități de anulare a fricii, solidificându-și speranța, dovadă fiind imaginea metaforică a pieptului devastat de „întâiele/ raze de soare”. Mergând mai departe cu interpretarea, în ultima secvență a poemului „Viziune” se pot identifica două structuri antitetice: „colț rece” și „raze de soare”, care se anulează reciproc, eul liric nemaipercepând nici frigul existențial al „colțului rece”, nici beatitudinea solară. Eul liric devine o prezență amorfă care se mulțumește cu plutirea nonvolatilă într-o sferă non-sentimentală. 

            Poemul „Sub zodia toamnei” nu este altceva decât un anti-pastel, sau mai bine spus un pastel interior în care eul liric trăiește cu intensitate sentimentul melancoliei determinat de sezonul autumnal, acesta asumându-și în același timp continua descompunere a naturii: „inima mea ia forma unei frunze moarte/ descompuse, pierzându-și pulsul și/ bătaia de altădată.”

            Pătrunzând în universul liric al tinerei poete Diana Teodora Cozma, vom descoperi o poezie în care ludicul expresiei se împletește cu gravul sufletesc, thanatosul devine o prezență obișnuită și compensatorie, iar natura aflată în ultima fază a desacralizării stă suspendată într-un perpetuu amurg, gata să alunece ex-abrupto în amorfism. Astfel, volumul de poeme „Amurg suspect” vine să reîmprospăteze peisajul liric al literaturii maramureșene prin tematica novatoare abordată și viziunea postmodernă asupra lumii, în care poeta, reinterpretează și adaptează cunoscutele mituri greco-latine la ipostazele lumii actuale.

16830671_1392147334190393_3866385858244745192_n 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Comentariile sunt inchise.

ChatApasa aici pentru chat !+