Vlad A. Gheorghiu traduce din poezia americană: John Koethe și Keith Waldrop
Traduceri
Adrian Alui Gheorghe
iulie 26, 2017
0

 
John Koethe
John Koethe (n 1945, San Diego, California) este un poet american și profesor de filosofie al universității Wiskonsin-Milwakee. A publicat 12 volume de poezie, critică și eseu. Textele de mai jos fac parte din primele două volume ale autorului, publicate în anii 1969, respectiv 1973.

 

Bulevardul Hackett

Obișnuiau să îmi placă acele conexiuni:
Frunzele plutind pe suprafața apei
Cum fețele plutesc pe suprafața unui vis,
Pe suprafața apei din piscina mea
Odată ce-am aflat că Holocaustul s-a terminat.
Apoi și eu am trecut prin perioade de credință
Și necredință, dorință și constrângere.
M-am trezit repetând aceleași teme ca și ceilalți,
Ad interim, până începeam să nu le mai suport
Și din tot zbuciumul ăsta am ieșit o victimă a coincidențelor,
Populând fără să vreau spațiul intim al unui film al cărui nume real
putea fi oricând numele meu
Locuind într-o lume de clădiri fabuloase
Făcute toate din cuvintele mele și numai din ale mele,
Ar fi trebui să îmi dau seama mai devreme, să le aleg cu grijă
Până când ar fi însemnat ceva ce mi-ar fi plăcut cu adevărat.
Dar acum astea nu mai contează, sunt doar niște bucăți
fără sens pe care nu le recunosc, și nimic mai mult.

 

Pe țărmul celălat,

Pe care cu greu ajungi după ce traversezi un ocean de cinci zeci de ani,
Am simțit cum o paiață mică din cenușă se strecura printre frunze,
-tot ce-a mai rămas din singurătatea frunzelor moarteȘi-
mi arăta corpul întreg plutind îmbrăcat cu fața în jos,
Un filosof încă tânăr murind în patul lui,
– asta era tot ce puteam să văd.
Dar imediat toate astea s-au oprit și eu
eram înapoi în caverna aia a mea, o altă fantomă
care se zbate să încapă într-un corp înghesuit
Și așteptând, tot așteptând să apară soarele.
Acum au înțeles cu toții că am dus o viață bună,
Și că a venit timpul, domnule De. Miller să mă pregătesc de închidere.
Chester
”Wallace Stevens este peste orice măsură de înțelegere a noastră, e așa de
ciudat; e ca și cum ar avea un secret morbid pe care l-ar lua cu el în
mormânt, doar ca să nu ni-l dezvăluie…” Marrianne Moore către William
Carlos Williams
Încă o zi, care vine tot cam așa:
O pisică stă indiferentă la piciorul patului
Privind în gol cum lumina dimineții
Umple camera până la refuz, și doar din când în când
Mai apar flash-uri ale filmului de seara trecută și
vagi amintiri ale sporovăielilor de la telefon.
Apoi puternic sentiment de auto-suficiență, amenințat
De totala lipsă de simplitate a sinelui,
Și devii străin, amenințat de frica permanentă
Că într-o zi vei deveni omul ăla pentru care nimic,
niciodată nu se întâmplă.
Și atunci revii la fantezia de a trăi în spatele poveștii tale,
A vieții tale secrete pe care o ții ascunsă în spatele
Celei obișnuite făcută din dimineți obișnuite,
Care curg la fel de fiecare dată.
Relaxat, te scalzi în luxul ăsta al conștiinței cum că
Orice nouă încercare complică fundamental lucrurile simple,
Și așa ajungi să le pierzi fără să vrei. Și de ce nu?
Ar trebui să fie simplu, fără să te complici inutil la
Gândul cum că misterul sau tragediile din viața ta se vor pierde.
După fiecare amiază vine seara, târât ușor în
Sufragerie și ascultând la radio cum
Peggy Lee cântă Asta-i tot ce mai e? și
Citind ca deobicei ziarul de dimineață,
Având doar fantomele prietenoase lângă tine pentru o scurtă perioadă.
Și atunci da, te gândești că
Sufletul adevărat e acela care strălucește în
Ochii animalului, ca o pisică ce își ridică ușor capul,
Cască, se uită la tine și se întoarce la somn.

 

Keith Waldrop

Keith Waldrop (n 1932, Emporia, Kansas) este un poet și traducător american. În 2009, traducerea sa a cărții lui Charles Baudelaire Les Fleurs du Mal a primit National Book Award in Poetry. A publicat peste 20 de cărți de proză și poezie, și este unul dintre cei mai reputați translatori din literatura franceză.
Luxul de a ezita
am uitat
lucruri
aș putea arde in iad
pentru totdeauna
de aia am lăsat paharul jos
și odată cu el emoția
momentului
când ochii dau de
răsărit
mă simt scos de aici,
trimis către necunoscutele
păduri cu miros de tămâie
acolo stând în fața luminilor
pătrunzătoare
și toată lumea dintr-o dată
înfricoșată de zgomotul
traficului și fără poftă de mâncare
începe să murmure și să vorbească
uitându-se la mine
și tot ce aș vrea e să fiu
prezentat ca un om frumos în
poveștile lor.
Sub Pământ
Prima oară când am deschis ochii am
văzut o armată, mii și zeci de mii înarmați
și gata de luptă. Oglina reflecă o lumină
pe care nu o pot identifica, o lumină slabă
care imediat pălește și dispare. De la suprafață
o imagine scurtă, aproape fotografică a
privitorului. În aceste picturi sunt: porturi, peninsule,
țărmuri, râuri, fântâni, fânețe, munți, turme de oi, și
bineînțeles, un păstor. Sau uneori episoade din mitologie,
chipurile unor zei, bătălia din Troia sau rătăcirile lui
Ulise. Toate astea deprimante în așa zile de prost
gust. Acum avem frești ale monstruozităților, candelabre pe altare,
tulpini cu capete umane. Malachit verde, albastru armenesc, lut
roșu din abundență, purpuriu ca un drog.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

trebuie sa fiti logat pentru a scrie un comentariu.

ChatApasa aici pentru chat !+